Era timpul de o boacana. Asa ca de ce sa nu se intample taman intr-o zi predestinata, adicatelea martea spre exemplu.

In prezenta domnului Sot nu catadicsesc sa imi deschid usile singura. Obicei prost, invatat de la Musiu Mau, motanul meu de pe vremurile cand eram domnisoara. Mo nu stia sa deschida usile decat noaptea, cand se trezea izolat de restul “lumii bune”. Pe timpul zilei se uita lung la tine (var’su a  jucat in Shrek) si se miorlaia pina cand tu, omul, fiinta superioara, ii deschideai usa (cu tot cu onoruri)  lui, animalului cu creier cat o nuca.

Asa si eu, intocmai ca si Mau. Tre’ sa plecam dimineata din casa: ma proptesc in fata usii de la intrare, iar Manzel imi deschide usa. Tre’ sa ies din bloc:  il asteapt pe Manzel sa vina sa se opinteasca in usa cu amortizor. De vreo doi ani incoace, spectacolul asta a devenit obisnuinta. Ehe…. pina azi!

Azi ca niciodata sunt gata de plecare inaintea lui Manzel. Eram imbracata, cu paltonul pe mine, in timp ce Manzel… se pieptana. (asta da schimbare de roluri!). Si ca schimbarea de roluri sa fie pin’ la capat, am facut si eu ce face Manzel cand sta dupa nevasta-sa : am iesit afara pe holul blocului, ca prea ma incingeam cu paltonul pe mine inauntru! Aceasta a fost actiunea care ne-a dat dimineata peste cap.

Pentru ca eu sa ies din casa, a trebuit sa invart cheia in usa, sa apas pe clanta si sa sa trec pragul usii. Manzel ma vede in hol, tzop dupa mine, trage usa si cand da sa imi deschida usa de la intrarea in bloc intreaba nedumerit:

– “Cheile mele…?”

– “Dragul meu…. acolo unde ti le-ai lasat”, ii raspund senina.

-“Cum, nu le-ai scos din usa cand ai iesit ??????”