Ma trezesc intr-o buna zi cu un telefon de la Badea: diseara canta Mircea, hai si tu la concert!

Ce inseamna legaturile amicitiei: habar n-am cine e Mircea, cum canta (daca macar are voce), unde mergem si cat stam, dar daca Badea vrea sa mergem, mergem si basta.

Vine Badea cu masina la scara de ma culege, il mai culegem apoi si pe Mircea+chitara+basul si ne indreptam spre destinatie- un bar cica nou descoperit, nemaipomenit, exceptional si deosebit de unic. Dupa descrierea facuta, imi zic ca o fi ceva gen “Laptaria lui Enache”.  In plus, Mircea aduce putin a James Hetfield (desigur, numai in imaginatia mea care este alimentata de mirosul de benzina din portbagaj), prin urmare incantarea mea e la maxim.

Parcam masina pe o straduta laturalnica si om, catel , purcel, chitara ne indreptam spre “sala de concert”. Usa de lemn roasa, murdara, jalnica- intrarea, m-a trezit din visare. Imi amintesc ca aerele de printesa le-am lasat acasa, asa ca dau sa intru. Intram direct intr-un subsol, eu nestiind daca sa ating sau nu bara subreda, pentru niscaiva sprijin la coboratul scarilor. Subsol… ingust, mic, fum, scaune si mese vechi de pe vremea  bunicilor, peretii de caramida, nevaruiti. Badea exclama: “bai alex, ce fain ii, ce imi place atmosfera asta de vechi” (mda, pasiunea lui Badea pentru antichitati iese la iveala intr-un mod bizar). Atarnat ca o lustra, taman cand termini de coborat scarile, iese din tavan ceas de gara. Ma gandesc la atmosfera de vechi si sper sa nu pice in capul meu tocmai astazi.

Ne asezam la masa rotunda, alaturi altii care au venit ceva mai devreme. Politeturi plus un rand de bere- eu aleg cola, din motive… urinare (vazand cum arata barul, clar nu tin sa aflu cum arata buda!). Careva a inceput sa isi fabrice o tigara- metodic, cu rabdare, cu multa grija. Hmmm…. ma uit la Badea, ridicand din sprancene: droguri? Inocenta, Badea zice: “fii alex serioasa, e tigara de foi… trust me”. Aha, stiind ca Badea la viata ei nu a pus in gura fir de tutun, imi vine inima la loc, caci cine nu are incredere in cunoscatori?

Noroc ca Mircea a inceput acordurile pregatitoare de concert. Din barul-subsol coboram in beciul denumit “sala de concerte”. Mirosul si fumul de tigara au fost inlocuite cu igrasie si umezeala imbacsita de praf. De o parte si de  alta a peretilor, scaune recuperate de la vreun cinematograf demolat. Nu ma gandesc decat la faptul ca in toata mizeria asta, eu port ia preferata cu care merg la concerte. Suport acordurile de chitara electronica, in speranta ca acestea sunt acorduri pre-ga-ti-toare (doar am fost in stare sa suportat treaza betiile rokerasilor din Jack ).

O noua provocare: tobele africane sau cum s-or fi numind, de trebuie atinse intr-un anumit punct, intr-un anumit fel. Dupa juma de ora de chitara+tobe, am primit update-ul: de fapt baietii canta de ceva timp, iar ceea ce aud eu e muzica compusa de ei. Intreb si eu daca acordurile la tobele alea se pot repeta, daca muzica de tobe se poate scrie pentru redare ulterioara in acelasi format. Si fiindca mi se raspunde la intrebare (unii oameni nu percep sarcasmul), continui sa imi exprim parerea ca “tobismul african” este o adevarata arta, iar tobele astea trebuie sa fie  fiecare in parte cate un unicat, s-or fi gasind foarte greu pe piata si sunt foarte scumpe. Culmea, de partea cealalta  gasesc un om care se simte total  inteles….

Eu insa traiesc oroarea: sunt intr-un beci-catacomba, fara semnal la telefon, ascult niste acordori sonore compatibile cu sunetul bombelor din al doilea razboi mondial, in timp ce aia de la subsol ne-au inchis usa si s-au strans sa fumeze iarba, iar Badea traieste momentul “ce faina e atmosfera asta de vechi”. Nu mai rabd si intreb: “ASTA e concertul lui Mircea?” “Nu, mi se raspunde, ala s-a amanat, i s-a stricat nu stiu ce la chitara”. As vrea sa pot sa imi exprim nelamurirea: “la chitara asta cu care canta acum?”, in schimb  o las balta si ii propun lui Badea sa plecam, din moment ce nu avem la ce face galerie.

Oroarea nr. doi: daca Badea m-ar intreba din nou  “Vii la concert la Mircea?” m-as duce din nou…