Am de asteptat 5 ore si jumatate in aeroportul din Viena, pina la sosirea autocarului spre Brno.
Incercai o lacrima de compatimire la Manzel:

Cum la telefon omul m-a intrebat daca vreau sa vina sa ma ia, ba chiar a si insistat, dar  eu am zis nu, nu, nu… orice tentativa de a-l face sa simta remuscari e din start esuata. (pentru cei neinitiati, aceste remuscari au valoarea unui voucher: remuscarile se pot preshimba in mici cadouri,atentii sau sarcini casnice, dupa caz)

De ce aleg sa pierd acest timp? Fiindca asta e momentul meu de respiro. Am la mine, incarcat in telefon, teatru radiofonic;  am 2 ore si jumatate de baterie la laptop, cu wireless gratuit;  am alte kilograme de carti aduse in geamantan (la vama din aeroport, asa se apreciaza cartile: in kilograme). Oare cand si unde as fi gasit eu acest timp? Aceste ore de lectura, in care sa nu ma deranjeze nimeni? Cand am enuntat aceasta teorie, mi-am incheiat pledoaria cu ” q.e.d., aceste este timp castigat, nicidecum pierdut”. Va rog, aceasta nu e o alta forma de a veda partea plina a paharului. E pur si simplu o alegere, de a sta cinci ore in aeroport pentru sufletelul meu de cititor. Cu siguranta ca daca as fi ajuns acasa cu patru ore inainte, nu mi-as mai fi permis acest lux al lumii carturaresti….