Cu o zi in urma ninsese cativa fulgi, cat se se astearna ca ramasitele de unt in untiera cand aceasta trebuie spalata. Apoi, peste noapte a plouat. Cand am iesit dimineata din casa cu gremlinii, acestia au inceput bombardamentul (unul din stanga, unul din dreapta, pe doua voci pitigaiate): – Mami, unde e zapada?

Putin incurcata, incep sa ma gandesc cum sa le explic simplu, intr-o propozitie de maxim 4-5 cuvinte, plansele alea didactice cu formele apei in natura. Totul a mers bine, parea ca au inteles ca zapada se topeste si se transforma in apa, numai ca a venit socul: – Mami, fa zapada la loc! Mami, repara zapada! Maaaaaaaaaaami, puuuuuuuuuuuuuuune zapada la loc!

Ajunsesem in poarta gradinitei, astia doi erau in plina criza, ochii altor parinti erau discret atintiti asupra mea si singura mea reactie a fost sa ma aplec la urechea lor si sa le soptesc urmatorul secret: “Stiu ca voi aveti impresia ca eu chiar pot repara orice, dar nu sunt dumnezeu!”. Replica lor: “Tu esti mami. Pune, te rog, zapada la loc!”

Iar cand eu, cu toate limitele mele, le-am facut in ziua aia zapada (de parca poti sa rezisti cand te roaga ceva copiii, cu lacrimi in ochi…), e de inteles cum ajung sa creada ca eu pot orice si stiu totul.

(**as fi vrut sa pun aici un link youtube, un fragment din Stargate in care Oneill face cunostinta cu nu stiu cine care se prezinta cu vreo 10 titluri, toate bombastice, son of Ra, god of Ma si asa mai departe. Dar nu gasesc acum si nici nu mai am timp sa caut)