Acum cateva dimineti l-am trimis pe Manzel la posta, apoi la cumparaturi: “In drumul tau inapoi spre casa te opresti la “2pasi” si iei ceva de mancare pentru pranz”. Deodata suna telefonul (de data asta il si aud, caci mi-am schimbat telefonul destept cu unul simplu, din popor, mult mai eficace). La celalalt capat, Manzel platea 1 cent pe secunda ca sa purtam urmatorul dialog:

-Alexutza, sunt la “2pasi”, dar ploua foarte tare afara si am nevoie (of, acest “am nevoie” imprumutat de la copii:)) sa vii sa imi aduci o umbrela.

La alerta unui disconfort, creierul meu a reusit totusi sa vocalizese: Hopa, stai asa, pune pe pauza, ce s-a intamplat?

-Alexutza, sunt la “2pasi”, ploua torential si nu pot sa intru in magazin ca ma fac fleasca, imi trebuie o umbrela, sa vii sa imi aduci o umbrela.

-Si de ce nu intri pe usa magazinului? Nu se deschid usile de la ploaie?

-Uf, fiindca trebuie sa ies din masina si de la masina pina la intrarea in magazin ma fac fleasca!!!

Am oftat. Era clar: microbul de Bucuresti este neiertator. Fusesem in tara, intrasem si noi in Bucuresti o zi si s-a luat. (Cred ca era in apa de spalat parbrizele de la benzinaria de la Corbii Mari.)

Stiam ca ii pot rade in nas: bre, poti sa vii cu masina in garaj, urci si iti iei umbrela singur. Dar i-am sugerat sa astepte cuminte in masina sa se opreasca ploaia de vara, ca tot atata timp dureaza si pina ii aduc eu umbrela. Desigur, faptul ca Manzel ma crede indestructibila m-a flatat: la fel ca si gremlinii, si el are impresia ca eu pot orice, chiar sa ies in furtuna fara sa ma ude si pe mine.