Cum stateam eu azi linistita in parc si studiam gremlinii in timp ce hraneau ratele cu covrigi si croisante (mie chioraindu-mi matele pe banca), ma sperii deodata de istericalele unei mame: “Alicia! Alicia! Alicia!”. Intorc capul, asteptandu-ma sa  vad un copil gata sa cada in iaz, un copil luand-o la goana inspre strada, in orice caz o mini-tragedie ce trebuie oprita inainte de a incepe.

La doi pasi de femeia respectiva, fii-sa statea in bratele lui tac’su, uitandu-se fascinata la peisaj: la rate cum se bateau pe mancare, la gremlinii care pariau ce rata va veni la bucata lor de paine, la o gramada de alte chestii in afara de mama-sa. Ma’sa, care, vazand-o fericita, a scos repede telefonul sa imortalizeze clipa, iar Alicia nu a catadicsit sa intoarca capul sa fie pozata. Si, pe masura ce copilul isi vedea de treburile din universul lui mic, femeia striga din ce in ce mai tare, doar-doar ii atrage atentia.

Brusc in momentul acela am apreciat selfie-urile. La alea nimeni nu rapeste bucuria nimanui. Cum sa smulgi copilul din incantarea lui si pentru ce? pentru o amintire pe care garantat galusca de acum nu o va aprecia? pentru o postare facebook? Parintii astia rapesc copilului amintirile frumoase. Mi-as dori sa se poata intoarce roata: peste zece ani parintii sa urmareasca cu interes ceva la televizor, iar Alicia sa inceapa sa strige bezmetica prin casa “mami, mami, mami!”. Sa o faca pe ma-sa sa inchida televizorul, pentru ca apoi sa le spuna parintilor: “Erati asa de fericiti cand va uitati la filmul asta, incat am simtit nevoia sa va fac o poza”