L-am lăsat pe Manzel singur cu gremlinii. Mi-am zis să las băieții să testeze mouse-uri, tastaturi și alte chestii IT la magazinul lor de electrocasnice, pentru ca eu să pot căsca gura în voie la magazinul meu de haine.

Când ne-am reîntâlnit, gremlinii mei dansau de fericire și se întreceau care să îmi arate noul lor Lego cumpărat de tac-su în jumătatea aia de oră cât i-am lăsat (pe toți trei!) nesupravegheați. Dau să aflu detalii la Manzel, dar Manzel răspunde cu glas de victimă: ”Am fost forțat…”

Cică pe când se uita la o husă de cameră foto pentru mine (tot eu sunt divină) și era aplecat pe vine la raft, copiii l-au îmbrățișat amândoi deodată și au început la unison: ”tati, te rugăm, uite Lego, ne iei lego, te rog, te rog, te rog frumos… vrem lego… te rugăm, nu mai mergem să ne dai în mașinuțe așa cum ne-ai promis, ia-ne lego, te roooog”. Cum sunt ei în stare să renunțe la carusele și dat în mașinuțe! Manzel crede că e un sacrificiu auto-impus și se înmoaie de tot, habar n-are că sunt învățați așa de scorpia de mă-sa : dacă vor ceva special, să vină cu propuneri și soluții.

Am fost uimită și șocată precum titlurile din gazete, cât de ușor l-au jucat ăștia pe degete. Imediat l-au simțit vulnerabil și nu numai că au încolțit până au doborât victima, dar preda lor a fost consistentă. ”-Cine a ales cutia asta de Lego, era cea mai mare din raft? -Nu, elicopterul era cel mai mare. – Și cine a ales mașinuța? Tati a ales, noi i-am spus să ne cumpere ce vrea el!”.