E ceva ce nu am inteles nici inainte de Gremlini, si nici dupa facerea lor: de unde, cum si de ce se pastreaza moda diminutivelor in limbajul adultilor? Uf, si sa nu uit de forma de plural a verbului conjugat…

Bun, ai un bebelus si ii vorbesti cu diminutive. Asta creierul meu poate sa proceseze, desi logica in sine ii scapa. In primul rand mi se pare o prosteala sa te adresezi copilului cu “vrea baietelul o supica cu morcovel?”. Si cand mai aud si  tonul de mamitza a lui Goe, sincer am impresia ca aud cum scartaie un cui pe cristal. In doilea rand, copilul ala trebuie sa invete cuvintele asa cum le pronunta un adult in mod normal, nu pocite. In al treilea rand, din start copilul este considerat  a fi prost, din moment ce il iei cu “lugu-lugu, laga-laga”.

Tot cautand eu una-alta pe forumuri de mamici, mi-am dat seama ca am ajuns sa traduc din “limba de mama” in limba romana la fel cum traduceam intr-o vreme din “limba de adolescent” in limba romana toate “k”-urile, cu tot cu gramatica si prescurtarile corespunzatoare. Problema e ca sunt prea multe mamici, iar eu una singura, de-am ajuns sa ma intreb care o fi cu adevarat beat: eu sau ele?

Daca eu te intreb ce mananca copilul tau la pranz, de ce imi raspunzi cu “noi mancam”? Si mie de ce imi vorbesti cu diminutive, la fel cum presupun ca i te adresezi copilului? oare dau impresia ca am acelasi nivel de inteligenta cu el?

Ah, dar eu ma pling aiurea. Ce plina trebuie sa fie o zi din viata unui pediatru 🙂

“Cel mai bun dulap e scaunul”.

Stai frumos in pat, te uiti la un film si deodata auzi cum iti scrie cineva pe messenger. Desigur, prins de film, ignori complet orice semn de viata venit dintr-o lume exterioara. Cand se termina filmul, pe messenger iti apare:

12:00- hello!

12:05- buzz!

12:10- ce faci?

12:12- halloo…

12:13- buzz!

12:30- de ce ma ignori :((

Oare dupa atatia ani oamenii astia n-au invatat ca a fi available pe messenger inseamna doar ca ai calculatorul pornit? Si calculator pornit nu inseamna ca stai si te holbezi in monitor!

Mi se par amuzanti oamenii care se irita ca nu sunt bagati in seama. Asta in conditiile in care nu te intreaba niciodata daca tu ai timp/ poti sta la taclale si nici nu lasa mesaj ce voiau de la tine.

Here I stand
And I can’t even cry
My heart is breakin’ up inside
You say goodbye
Found somebody new
Wherever you go
I’ll be with you

(Sandra – One more night)

Cu ochii desmortiti din carte, incep sa ma trezesc lenes intr-o dupa-amiaza de sambata.

Si toate lucrurile curge dulceag, pina in clipa in care culeg din cutiuta postala electronica urmatoarea telegrama :”Ilie te-a inscris in grupul celor care sustin cauza cainilor maidanezi din Baia Mare”. Ii multumesc frumos, asa cum i-a multumit si Ianke lui Itzic (vezi minutul 36) si ma dezabonez de la asa ceva. Desigur pe motivul ca nu locuiesc in Baia Mare si nu de indignare ca un IT-ist imi trimite cu buna stiinta spam.

In continuarea zilei, telegramele trimise din lumea Albumului cu fetze continua sa curga si ma trezesc ca iar am fost inscrisa tot de catre Ilie, in alt grup de discutii pe aceeasi tema: iubiti si cainii vagabonzi. Ba, chiar am primit urari de bun venit care m-au decis ca de data asta sa iau inscrierea pe grup in mod serios. Daca cineva a considerat ca as putea avea o contributie semnificativa la problemele grupului, atunci sa-mi dau  silinta sa vad despre ce este vorba…

Vad j’de mii de statistici de unde rezulta ce pasnici sunt cainii vagabozi. Cica “in conditiile in care adultii maltrateaza  si omoara in bataie x copii pe an, cainii vagabonzi nu au ucis nici un copil”. Deci pardon??? Ca nou venit, intreb si eu  ca Toma: “bre, da’ copiii aia muscati si maltrati  pe viata ?? nema statistici?” Raspuns: “Alexandra, nu e nici un copil mort. Au fost doar muscati si nu morti”. La asemenea raspunsuri pe bune daca am replica… sau macar nervi sa ma iau in piept cu tacaniti. Am invatat mai demult ca pe pe prosti nu poti sa ii destepti, asa ca am trecut la strategia Sun-tzu:

 Ghici ghicitoarea mea: cat timp am fost membru al acestui grup?

Seara tarziu, in biroul imens de la serviciu se aude un radio vorbind singur undeva intr-o departare. La un moment dat, printre atatea “bla bla… blablabla” mi se pare ca deslusesc un cuvant comun slovac-roman si ridic capul:

– Tu, Iveto, mi s-o parut ca deslusesc adineauri la radio un cuvant in genul “fraier”… ia spune-mi, te rog, deslusii io bine sau mi s-o parut numai?

– Apai, da, avem “fraier” pentru masculin si “fraierca” pentru feminnin. Inseamana prieten/prietena (raportat la o relatie de cuplu, nu in sensul de amici)

– Asta e traducere metaforica sau literara? Nu de alta, dar in limba mea prin notiunea de fraier ne referim la persoana naiva/credula/ care poate fi pacalita destul de usor

– Nu, nu, confirma Iveta mea pe un ton serios, fraier chiar inseamna prieten.

Dictionarele de pe net confirma: frajer (slovaca, “j” se citeste “i”) = dandy;  frajerka = prietena

Acum zambesc, la amintirea intrebarii ce-o auzeam in jurul meu in anii de scoala: “vrei sa fii prietena mea/ prietenul meu?”. Dintotdeauna mi s-a parut ceva ciudat si  mi-a displacut. De mica nu intelegeam ce e aia “sa ceri prietenia cuiva”, cum adica sa intrebi pe cineva daca e de acord sa ii placa de tine sau nu? De abia acum, privita prin prisma “fraierului”, intrebarea asta isi gaseste rostul la mine in cap. De fapt, inca de mici, oamenii cauta prieteni (=fraieri voluntari) care sa le cante in struna si sa le caute in coarne.

“Ceea ce numim un trandafir / Sub orice alt nume, ar mirosi la fel de frumos”, exact precum o zis englezul de Shakespeare.

In Brno, in drumul spre serviciu treceam pe linga corcodusi plantati la margine de drum. Cand s-or facut cordusele numa’ bune de acrit ciorba, la un moment dat pofta a invins bunul simt si bunele maniere. Si atunci, pentru a-mi scoate stiinta curata, am venit cu o sumedenie de explicatii : “oricum sunt la margine de drum, sunt pomi salbatici, nu fur de la nimeni”.

Asa am cules un pumn de corcoduse, mi-am astamparat pofta si m-am potolit.

S-au copt corcodusele, dar constiinta mea a triumfat : “nu, nu pot sa ma apuc iar de cules din copaci, romanisme d’astea nu pot sa fac pe aici”

Dar cand au inceput sa cada fructele alea si tot nu erau culese de nimeni, spiritul meu ecologist s-a ridicat ca uleiul la suprafata apei. Si am intrebat, jenata, colegii cehi: “bai, dar la voi nimeni nu culege fructele astea de pe marginea drumului? ca uite, sunt coapte si numa’ bune de mancat, nu e pacat sa fie lasate sa cada asa, fara a trage nici un folos?”

“-Ah, pai noi nu.. nu putem mancam fructele astea murdare de pe strada… e prea mult praf si poluare pe strada… ”

“- Bine, dar atunci de ce puneti cordusi si nu alti copaci pe marginea strazii? de ce pomi fructiferi?”

“- Astia sunt cel mai usor de pus pe aici, peste tot dintr’astia avem”

In sinea mea, cu saliva ramasa in gat, m-am intrebat cum dezvolta astia anticorpi.

Urmatoarea ocazie, respectiv visinul din spatele unei bezinarii nu l-am mai ratat. Poza e facut dupa ce am mancat tot ce era accesibil la nivelul unei intinderi de brat.

Io zic ca nu poti sa mergi zambind in halul asta, in conditiile in care te afli  cocotata pe toace in mijlocul caldaramelor si nici macar nu te uiti pe unde pui piciorul.

Parerea mea, de om patit care si acum bodoganeste pavajul din Brno-Spielberg office area- cate tocuri nu au fost julite pe pietre dintr’astea si cati bani dati pe pantofi!