Inaintea celei de a treia meditatii de ceha, recapitulez cu Manzel cele invatate:

– se scrie cu “d” la sfarsit si se citeste “t”; se scrie cu “g” si se citeste “k”

– la intrebarile ce contin “cum”, trebuie facut acordul lui “cum” cu genul substantivului; desigur, genurile substantivelor nu au nici o logica…

– in cadrul unor exercitii de vocabular, am vrut sa ne exprimam asa: “fata de masa este pe (deasupra) mesei”. Ni s-a explicat ca in ceha nu prea putem avea constructia asta, deoarece fata de masa este parte integranta din masa. Prin urmare, nu putem sa spunem ca este “asezata pe”, atata timp cat este corp comun.

– trebuie invatate 2 limbi cehe: limba literara si limba vorbita; si nu incerca sa vorbesti limba literara, caci nimeni nu te va intelege (apropo de asta, vezi si postarea de la dailycotocodac referitoare filmul de scurt metraj cu un chinez ce se hotaraste sa se mute in Irlanda)

Manzel ma asculta rabdator, imi corecteaza pronuntia (omul aista stie sa pronunte nativ pe RJ !!!) si apoi zice: “Va mai dau ragaz de 3 meditatii de acum incolo pina o sa cedati”. Din partea mea urmeaza o negatie profunda, incepand cu “vai, cum, imposibil, nu-i adevarat” si ajungand pina la “stiu eu ca ti-e ciuda ca o sa stiu mai multa ceha decat tine si o sa ma descurc mult mai bine”.

Si sa povestim si cum a fost la meditatie azi. Din 3 studenti cati suntem, unul a anuntat ca e bolnav si nu poate veni. Iar profa ne anunta ca de la 1 octombrie nu mai poate preda, fiindca o sa plece in Spania.

Eu zic ca e o conspiratie la nivel inalt 😀

O lectie pe care am invatat-o the hard way si care revine: un CV trebuie sa fie la zi in orice clipa. Un CV nu se updateaza (da, stiu, folosesc englezisme, macelaresc limba manelista) in clipa in care ne trezim ca ne trebuie la un interviu pentru o potentiala slujba mai buna.

Acum vreo 7 ani ma trezesc cu sefa ca vine direct la biroul meu. Pe atunci nu lucram intr-un open space si era intr-adevat mare lucru daca apuca directorul al mare sa se deplaseze de la EL din birou la tine, fara telefon, fara avertisment, far’ sa apuce secretara lui sa te puna in tema pe sestache. Imi ridic ochii de prin cartile de munca (si acum visez cum se calculeaza vechimi si sporuri de munca si cum Blonda imi batea obrazul ca nu am caligrafie omeneasca, desi eu ma chinuiam de fiecare data sa am un scris de tipar impecabil). Ridic ochii si brusc Sefu’ imi cere impunator: “Alexandra, vreau CV-ul tau, ACUM!”. De partea mea, tacere, nedumerire, panica: nici nu catadicsisem sa mai umblu la CV de cand luasem interviul de angajare! Si tonul impunator continua: “Bine, daca nu il ai in engleza, te las 10 minute sa ti-l faci in franceza, nu am nevoie de el in romana, mi’l trimiti pe mail”. Sa mai adaugam faptul ca pe vremea ceea un CV in varianta electronica era pastrat de cele mai multe ori pe o discheta, care discheta era pastrata de cele mai multe ori acasa (acasa unde, de cele mai multe ori, cei din generatia mea nu aveau calculator).Mai tarziu aveam sa aflu ca scopul acelui CV era inscrierea mea la un seminar… seminar cu un anumit numar de locuri libere si mult mai multi candidati inscrisi.

Nu ma apuc acum sa insir baliverne cum ca eu asa de bine mi-am invatat lectia, incat in ultimii 7 ani am avut CV-ul  intotdeauna la zi si cat se poate de bine intocmit. E bine sa faci ce zice popa, nu ce face popa.

Contabilul din mine, acel “senior” corporatist, se trezeste azi cu o intrebare din partea unui junior, intrebare ce incepe asa: “Alexa, imagine you have a payment…”
Alexa, cu mintea hai-hui, raspunde imediat: “Who am I, John Lennon?!?”

Urmatorul moment e deosebit de penibil avand in vedere ca juniorul de abia a trecut de 20 de ani si nu cred sa fi auzit in viata lui de Beatles. Si se uita la mine pierdut, crezand ca am luat-o razna… Cand eu sunt acolo sa il ajut pe el, iar eu il intreb inapoi retoric ceva cu totul strain de el, cum sa-mi treaca prin gand ca va gusta o gluma subtila?

In asemenea momente mi-e un dor cumplit de fostii colegi. Candva, demult, aveam in jurul meu un alt soi de oameni…

(P.S.: MCTI- Microbul Corporatist Tinar si Ignorant)

Cum s-a linistit ploaia, am luat familie, catel, purcel Manzel, Bentisor, Geta si am propus o iesire duminicala pe malul lacului.

Am oprit la Vanikovka, sa umplem cosul de picnic cu mancare Panda (optiunea “dvacet čtyři, dvakrát, sebou”), apoi am luat si 5 chifle (rolici) ca avem si pesti de hranit. Inca 2 cafele la pachet si fuga la Spliberg business center (unora le e dor de serviciu :D)

Pe malul lacului, constatam ca nu avem furculite, asa ca Alexutza da o fuga pina la McDonalds, iar atunci cand ii vine randul la coada cere “two plastic forks and two ketchups, please” (imi amintisem intre timp ca de la Panda nu am luat nici ketch-up).  La cata panica am creat printr-o astfel de cerinta, am avut marea inspiratie sa o fi spus pe un ton normal, firesc si calm… altfel, asemanarea dintr-un nebun si Alexutza ar fi fost ca nici unul dintre noi nu si-ar fi imaginat ca iese cu mana goala de acolo.

Ah, si fiindca oamenii sunt curiosi, sa le raspundem:  pe barcutza o cheama Geta, fiindca o lansai la balta de Sf. Gheorghe. Iar la nastere arata asa

Intr-un orasel turistic din Ardeal, un cetatean cam turmentat se indreapta spre Manzel: “-Haben Sie ein Feuer?”. Luat ca din oala, Manzel se fastaceste :”-Imi pare rau… nu inteleg”. Iar Alexutza, la brat cu embargo-ul, degeaba a inteles din prima ochire situatia…

Clar si raspicat, cu o dictie perfecta, vrand parca sa rezolve o problema de importanta nationala,  cetateanul reformuleaza intrebarea, aratand spre tigara neaprinsa:” Do you have a fire? Haben Sie ein Feuer?”. Raspunsul clasic al unui nefumator a zdrobit atmosfera: “I do not smoke, I’m sorry”. Replica la care cetateanul nostru se intoarce brusc si, de parca a aflat cea mai mare gogomanie posibila, isi intreaba amicul aflat ceva mai incolo: “Tu ai auzit, bai, ce au zis astia?!”

Fata prevazatoare, verific io inca de aseara cu meteorologu’ de serviciu si vad ca pentru azi se anunta ploi- multe, dese si masive. Desi de dimineata  era vreme senina, numa’ buna de frenodat “macarale rad in soare”, nu ma las pacalita si ma infofolesc cu una bucata camasa cu maneca 3/4, pe sub care pun un maieu si peste peste care mai trag un sacou. Asortez umbrela (aia roz, desigur).

Si toata ziua a fost o splendoare de vreme, pina la ceas tarziu  de seara din noapte, cand parasesc corporatia cu tristete, la rugamintile sefului meu. In atata emotie a plecarii in graba, ma zapacesc si uit umbrela la birou. Nu ma intorc. Si nu ma ploua pina in statia de tramvai. Nu ma ploua nici cand schimb tramvaiul la gara. Nu ma ploua nici imediat ce cobor din ultimul tramvai. Ci fix, exact si calculat cu vreo 200 de metri inainte de usa blocului incepe rapaiala.

Nota: in fata blocului, dau sa caut cheile, nu le am. Dau sa sun la interfon, Manzel nu raspunde (mai tarziu aveam sa realizez ca de fapt sunasem la interfonul vecinilor). Dau sa sun Manzelul la telefon, mobilul nu mai are baterie…

Daca ai iesit din casa, ai observat ca ploua si te-ai intors sa iti iei umbrela, noi iti sugeram sa inchizi si geamurile lasate larg deschise. Pe noi ne-a invatat experienta…

M-am intins pe canapea, rugandu-l pe Manzel sa ma trezeasca intr-o ora. Dupa zece minute, am inceput sa dau din maini prin aer. Dupa alte cinci minute, am inceput sa ma intorc nervos de pe o parte pe alta, continuand miscarea bratelor prin aer intr-un stil total haotic. Intr-un final am dat glas nemultumirii mele: “Mai pufu, sunt niste hoarde de tanztari care tot bazaie pe la urechile mele, sau o o fi vreo musca, si doar ce te-am rugat sa nu mai lasi usa de la balcon deschisa seara, nu vezi ca ma bantuie toate ghionoaiele?!”

“Asa e mai bine?”, ma intreba calm Manzel, dand pe mute sonorul de la tv (campionatul mondial de fotbal)

Source: AccuWeather.com

-“Vai, saracul Manzel, am fost la shopping si nu i-am luat si lui nimic… hai sa intru sa ii cumpar macar un tricou…”

– “Vai, saracul Manzel, mi-a dat bani de buzunar sa merg cu fetele in oras, hai sa ii iau si lui ceva, macar un tricou…”

– “Vai, saracul Manzel, eu am plecat la cumparaturi dupa rochie de seara, hai macar sa ma uit si pentru el de vreo camasa ceva…”

Si uite asa, saracul Manzel are dulapul plin de tricouri si camasi, si toate ok, purtabile si mai ales non-sintetice (“Vai, saracul Manzel si asa e rau de caldura, hai macar sa ii iau ceva bun, nu conteaza ca mi se pare cam scump pretul, calitatea asta merita”)

Iar eu stau si ma gandesc cu ce as putea sa ma imbrac maine…