http://www.cbs.com/primetime/big_bang_theory/

“A scientist never apologizes for the truth”

De ai nevoie de ceva din domeniul IT, calculatoristii iti vor recomanda alza.cz si softcom.cz. Ambele fiind magazine cu prezentare online, e clar ca lumea le trece pragul doar cand au vreo comanda de ridicat.

Discutiile intre IT-isti, asa cum le-am auzit eu, se poarta asa:

“- Ma duc la Alza. – Aha, ce ti-ai luat? – Un procesor [eventual si tipul procesorului] – Aha, pai cand te intorci, sa treci sa mi’l arati si mie”.

sau

Vazand punga de plastic Alza in mana celuilalt: ‘Bah, ai fost la Alza? [da, stiu, au o perspicacitate fantastica IT-istii] – Da, mi-am luat o lentila foto. – Aha, ia scoate-o sa o vad si eu” (Alexutza nu pricepe nici in ziua de azi ce poate fi asa interesant la o lentila detasata din aparat, care e studiata pe toate curburile- ca deh, nu putem spune “pe toate laturile”).

Si tot asa, sper ca ati prins ideea. Daca se dau 2 IT-isti, dintre care unul a fost la Alza, apoi e musai ca celalalt sa fie curios la culme, iar impreuna sa dezbata calitatile noii achizitii.

***

Ieri-alaltaieri am vazut la Alza pe site ceva ce ma interesa si l-am rugat pe Manzel sa dea comanda. Ridicaram coletul, si numai bine ca, la iesirea din magazin , dam nas in nas cu un alt IT-ist. Previzibil, intrebarea a fost pusa direct lui Manzel (in aceasta discutie eu fiind din start cantitate neglijabila): “ce ti-ai luat?’. Manzel tace, parca n’ar vrea sa raspunda. Interlocutorul prelungeste contactul vizual, nedumerit… Iar cum cineva trebuia sa raspunda la intrebare, ca doar nu era secret, ma bag si eu in seama: “Un epilator”. Reactia obtinuta: Kodak moments.

La cehi, toate produsele astea de cosmetica-machiaj, gen farduri, rimelele, fond de ten, oja, toate astea intr-un cuvant poarta denumirea de “DEKORATIVNI kosmetika”. Deci cosmetica decorativa, da? Pe romaneste, tencuiala fetei (si a corpului)

Exemple cu poze aici

Cum doua gratii feminine nu pot fi lasate sa stea singure intr-o pauza de cafea… azi, replica castigatoare cu care ne-a fost intrerupta barfa a venit din partea IT-istului : “Fetelor, ce-am mai muncit azi!”
Alexutza, subtila si rautacioasa ca de obicei, raspunde inapoi: “Nu-mi spune, te doare si podul palmei de atata munca!”. Uneori cand arunc cu sarcasme, pastrez un ton linistit si diplomat, sa nu bage omul in seama ca il iau peste picior. Si numai ce ma trezesc cu IT-istul meu ca isi priveste mainile cu mila si exclama pe un ton dureros: “pai sa stii ca da, ma dor buricele degetelor, 50 de memorii RAM am instalat azi!”.

Se da un castel. Se dau si niste vizitatori plimbareti inarmati cu camere foto, ce cutreiera imprejurimile castelului. Dintr-o data Alexutza porunceste lui Manzel: “Ia-mi si mie ghioceii astia!”. Manzel zice pardon: “Cum frate, sa rup ghicei de aici pentru tine?!?”.

Eu credeam ca se intelege de la sine “ia-mi si mie ghioceii astia IN POZA”, dar se pare ca noi romanii avem un subconstient aparte…

Prima zi de concediu, eu intr-o camera de motel, Madonna in camera alaturata, amandoua cu laptorile in brate la ora 7 dimineata

alexutzova: matinalo, n-ai somn in concediu?>
alexutzova: auzisi ratele ?
alexutzova: cum mai macane de zor
madonna: da
madonna: una singura macane de fapt
alexutzova: fata sau baiat oare?
madonna: cred ca ea
madonna: ca el tace si o lasa sa macane
madonna: e la fel la toate speciile

De mentionat, continuarea la “o ratusca sta pe lac” este “o’mpusc in cap, pac-pac”, versuri pe care Manzel ni le-a recitat plin de romantism de fiecare data cand vedeam vreo astfel de zburatoare (fara exceptie, cate’un recital pentru fiecare exemplar, chiar si la vederea panourilor publicitare O2…).

Ceske Budejovice, 08.apr.2010.

Dupa ce am ascultat Gaitele- teatru radiofonic, am vazut piesa de teatru (tv) “Cuibul de viespi”. La fel cu “Scapino”, mai intai am ascultat pieasa radiofonica, apoi am vazut piesa cu Horatiu Malaele.

In ambele cazuri, o usoara dezamagire la vederea spectacolului de teatru. Atatea gesturi si mimica inchipuite la auzul piesei radiofonice s-au pierdut ca prin minune. Presupun ca acelasi lucru se intampla si atunci cand vezi ecranizarea romanului preferat.

Si daca tot veni vorba de scenarii inchipuite pe baza unor elemente reale, de curand mi-a bubuit ideea sa merg la teatru la cehi. N-oi intelege eu multe, dar sunt curioasa ce-oi fi in stare sa imi imaginez din cele ce vad pe scena, ce poveste pot crea pornind de la ceea ce mi se infatiseaza. Sa zicem ca nu creez nici un basm feeric. Dar macar aud limba ceha si in alt context decat pe strada, ca tot ma laud eu ca vreu sa invat graiul ista. Ar fi o provocare pe care stiu, nimeni in afara mea nu ar accepta-o…

In timp ce imi desfaceam bagajul pentru cele cateva zile ce aveam sa le petrec in Bucuresti, o aud pe mama indignata: “- Si cu rochia aia ce’i?”. Ii raspund putin ezitand: “pai… pentru duminica, la teatru”. Mama insista, nedumerita: “cu asta vrei tu sa te imbraci la teatru? cu asta?!? pai tu stii cum vine lumea imbracata la teatru in ziua de azi?!” Asta e, imi zic eu in sinea mea plina de incredere, n-oi fi eleganta intruchipata, dar tinuta macar e decenta si serioasa.

Iata-ma-s ajunsa in sala mare a TNB, intolita, pe toace, cu briz-britzuri asortate din cap pina in picioare. Si dau sa ma uit jur imprejur: blugi, blugi, blugi cu tricou,un sacou razlet…. Inteleg perfect indignarea mamei: ce caut eu eleganta prin lumea de pe aici?!?

In lumina chioara a becurilor, incerc o tentativa de a cauta randul inscris pe belet. In comoditatea mea, aleg niste batranei pe la 70 de ani, pe care ii intreb politicos: “Fiti amabili, ce loc aveti, va rog?!” (in ideea ca, daca ei au randul 12, randul 11 e imediat mai jos…). La asemenea intrebare, un raspuns insotit de un dat din umeri la dublu: “nu stim”. Mie mi-a spus Badea de multe ori ca mutra ma tradeaza, asadar nici acum nu imi pot ascunde nedumerirea muta… cum adica nu stii ce locuri ai pe biletul la teatru? In fine, imi zic ca fiecare dintre noi are stolul lui de vrabii neintelese si dau si eu din umeri: “whatever….”.

Gasim locurile, ne asezam. In fata noastra, o pereche cam la 20-25 de ani este intrebata: “aveti bilete pe locurile astea?”. Intrebarea se dovedeste a fi retorica, iar tinerii se re-orienteaza catre alte locuri: pur si simplu sar peste scaune, intocmai precum golanii de rand sar gardurile din statia de tramvai. Nu trec 5 minute, alti tineri, aceeasi intrebare: “aveti locuri aici? ne scuzati ca va dam la o parte…”

Cand intr-un sfarsit a aparut pe scena Caramitru, am rasuflat usurata ca totusi sala mare TNB nu s-a transformat inca in sala de cinema…

Zilele trecute, in pauza de pranz, noi fetele am fost invitate la o cafea in cafeteria IT-istilor. Nu stiu cum se face ca baietii au ramas cu doi pasi in urma, eu odata ajunsa in fata portii m-am dat intr-o parte si deodata o vad pe diva cealalta semnalizand intentia de a se propti in usa pentru a o deschide. Panicata numai la gandul ca o femeie isi deschide singura usile cand e insotita de cavaleri, Alexutza sfatuieste:

– Gazela, stai!

Iar Gazela, pe un ton uimit, naiv si mai ales fara pic de sarcasm cere lamuriri:

– De ce, se deschide cu cartela?

Eh, uite cum ii invatam pe narav pe barbati, fir’ar sa fie ea de emancipare, cu tot cu cea care a rostit prima data odiosul: “las’ draga, ce, eu nu pot si singura?!?” .