Mi-a bubuit azi o idee: sa creez un folder nou direct in Recycle Bin (un fel de work-around, sa ii mai scutesc ochii lui Manzel atunci cand e nevoit sa se uite la desktopul meu).

NOPE, nu se poate, trebuie sa fac ordine… Deci tot o sa creez folderul nou, o sa mut in el toate fisierele de pe desktop si o sa il asez deasupra Recycle Bin (cu alte cuvinte, pun un capac la cosul de gunoi)

Cam ce gândește un om care, întors după o vacanță luuuungă, deschide prima dată computerul: Please don’t install updates, please, please, please?!?

Socoteala de acasa:

• Dupa ce stai la tara, unde gasesti stricata pompa de apa, fiind nevoit sa te speli cu picaturi numarate de apa plata imbuteliata…
• Dupa doua saptamani de plimbari, la sfarsitul carora sacul de rufe murdare e plin si geanta de voiaj e goala…

…te gandesti

• cu jind la dusul pe care il vei face imediat ce ajungi acasa;
• socotesti ca, daca te mobilizezi, diseara poti spala chiar doua ture de rufe cu masina de spalat (sau macar urgentele…)

Socoteala din targ: intors acasa, citesti pe facebook cauza pentru care nu curge apa nici la robinetul de la bloc: conducta de apa este sparta.

Resemnare: ce bun ar fi un pahar de vin, ca tot nu e apa…

Într-o dimineață de wk-end, a venit și rândul lui Manzel să i se usuce gura de la atâta rugat: ”Puneți, copile, șosete în picioare și nu mai sta desculț, că iar ne ceartă mă-ta!”

Din cealaltă cameră, săturându-mă EU să tot aud placa stricată, hotăresc că e momentul să intervin și îmi fac apariția. Țăndărică o tulește brusc, se întoarce încălțat și începe să îi cânte lui Manzel refrenul ăsta: Sper că ești fericit…

Într-un metrou bavarez, o tânără ce părea a se lupta cu niscaiva bagaje de călătorie indică din cap către gașca însoțitoare:

-Uite, aici scrie despre amendă, e șaizăci de euro!

-A, e mult mai ieftin decât în Barcelona!

-Da, sau decât in Italia, am fost eu la … [ceva oraș și ceva eveniment] 

Am oftat. Nu pentru că din toate călătoriile lor prin străinătate, ăștia au fost în stare să rețină tocmai cuantumul amenzii, ci pentru că, auzindu-i, gremlinii mi-au făcut semnul nostru secret pentru situații delicate, în care trebuie să avem atenția mărită și să nu vorbim …

-Uite, mi-a apărut o aluniță fix în palmă!

-O fi vreun semn… 

Vine gremlinul ’45 cu o față de zmeu cătrănit: – Mami, mă doare aici degetul. Și îmi întinde degetul, să mă uit.

Mă uit atent, nu văd nicio urmă de rană. Mi-aș lua ochelarii, dar sunt de distanță. Mă gândesc să caut lupa cu leduri, dar, analizând efortul care urmează, arunc înainte o întrebare de control: – Ți-a intrat vreo așchie?

-Nu, am ținut prea mult timp o figură pe deget și de aia mă doare.

– Aha. Și de ce ai venit la mine?

-Am venit doar ca să îți spun! – și, în următoarea clipă, e deja întors cu spatele la mine, interesându-l alte chestii, presupun mai importante.

• Un copil se așeaza pe tobogan. Plină de grijă, mama îi strigă de pe bancă: – Vezi că iar stai în soare, nu mai sta în soare! Mă uit împrejur și mă întreb de ce, în plin sezon cu caniculă, nici cel în cauză, nici ceilalți copii nu poartă șapcă, pălărie sau măcar o batistă pe post de bandană. Oare zbierătele protejează mai bine împotriva insolației ?
• O fetiță de vreo 4-5 ani  urcă două-trei trepte pe un spalier. Tac-su, grijuliu, vine lângă ea. Credeam că vrea să se asigure că o va prinde în cazul vreunui accident sau că o va ajuta să ajungă în vârf. Surpriză, începe să o certe: – De ce te urci aici? Ți-am spus că astea sunt doar pentru băieți! Dă-te jos imediat și nu mai te urca aici!
• Ah, observațiile de tot felul pe cel mai înalt ton, izvorâte din gâtul adulților care  stau pe bancă și aruncă ”sfaturi” spre copiii aflați în celălalt colț al parcului- distanța dintre adultul supraveghetor și copil e direct proporțională cu decibelii scoși de adult, aproape că nici nu se mai aude gălăgia firească a jocului de copii.

Duminica, la masa de prânz, gremlinul poruncește:

– Castravete!

-Castravete și mai cum? întreabă Manzel (vrând să îi dea de înțeles că ar merge și un ton mai melodios, însoțit de un eventual ”te rog”)

-Da! Și brânză!, continuă gremlinul, simțind că i-a scăpat ceva de prima dată.

L-am lăsat pe Manzel singur cu gremlinii. Mi-am zis să las băieții să testeze mouse-uri, tastaturi și alte chestii IT la magazinul lor de electrocasnice, pentru ca eu să pot căsca gura în voie la magazinul meu de haine.

Când ne-am reîntâlnit, gremlinii mei dansau de fericire și se întreceau care să îmi arate noul lor Lego cumpărat de tac-su în jumătatea aia de oră cât i-am lăsat (pe toți trei!) nesupravegheați. Dau să aflu detalii la Manzel, dar Manzel răspunde cu glas de victimă: ”Am fost forțat…”

Cică pe când se uita la o husă de cameră foto pentru mine (tot eu sunt divină) și era aplecat pe vine la raft, copiii l-au îmbrățișat amândoi deodată și au început la unison: ”tati, te rugăm, uite Lego, ne iei lego, te rog, te rog, te rog frumos… vrem lego… te rugăm, nu mai mergem să ne dai în mașinuțe așa cum ne-ai promis, ia-ne lego, te roooog”. Cum sunt ei în stare să renunțe la carusele și dat în mașinuțe! Manzel crede că e un sacrificiu auto-impus și se înmoaie de tot, habar n-are că sunt învățați așa de scorpia de mă-sa : dacă vor ceva special, să vină cu propuneri și soluții.

Am fost uimită și șocată precum titlurile din gazete, cât de ușor l-au jucat ăștia pe degete. Imediat l-au simțit vulnerabil și nu numai că au încolțit până au doborât victima, dar preda lor a fost consistentă. ”-Cine a ales cutia asta de Lego, era cea mai mare din raft? -Nu, elicopterul era cel mai mare. – Și cine a ales mașinuța? Tati a ales, noi i-am spus să ne cumpere ce vrea el!”.