Din cand in cand, adica nu chiar in fiecare ora din zi lumină, ci mai la doua-trei ore departare, răzbate o voce părintească: Iar sunt jucăriile voastre în drum! Câteodată glasul sună enervat, alteori dojenitor, uneori resemnat, de multe ori supărat. În jumătatea aia de metru culoar de trecere printre camere, de fiecare dată când te aștepți mai puțin, calci pe un titirez, pe săbii mini-lego, roți de mașinuțe dezmembrate… chestii dintr-astea cât să nu îți sucești glezna, dar nici drept să nu mai mergi.

Astăzi Manzel, obișnuit fiind să se uite după mărunțișuri, se împiedică de ditamai bușteanul adus în casă și lăsat de-a curmezișul holului. ”Mhmmmm…. ” se aude un început de sunet, la care gremlinul ripostează prompt:  – Dar toată casa e un drum! (auzi, știi ceva? oriunde aș pune lucrurile tu tot reușești cumva să te împiedici de ele!)

Bat copilul la cap, insist si predic pina mi se usuca gatul: orice ai avea de gand sa faci, sa iti dai interesul sa faci bine/ asa cum trebuie – nu-ti bati joc si nu te prostesti; si cand nu reusesti de prima data, o iei de la capat de cate ori e necesar, pina reusesti.

Zilele trecute am rugat gremlinul sa mature sub masa. A adunat el totul in faras, de m-am si minunat cat de bine a indeplinit sarcina si cand sa apuc sa il laud, el brusc rastoarna tot continutul farasului inapoi sub masa.

Am facut ochii mari, mi-am muscat limba sa nu graiasca cuvinte de adulti si l-am auzit raspunzandu-mi la intrebarea nerostita: “-Mami, nu am facut bine, o iau de la capat. Am uitat o firmitura”.

M-am intors acasa, am cantat “Doi gremlini cucuieti”, feciorii ma asteptau de parca as fi lipsit un secol, nu zece minute pina la uscatorie.

-Mami, vrei o bucata de paine de la mine? ma intreba feciorul.

Cu ceva timp in urma, cand ma intrebau daca vreau apa de baut, mi-am facut socoteala ca nu e bine sa refuz astfel de oferte. (Poate se creeaza un obicei si nu ma uita la batranete). Asa ca am raspuns imediat “Da” si am intins mana sa mananc dumincatul – adevarul e ca imi era si foame.

-Mami, spala-te pe maini mai intai! mi-a taiat entuziasmul feciorul, disparand cu firmiturile mele.

De Boboteaza au fost -26 de grade, a nins, printre blocuri e zapada suficienta pentru activitati cu sania. Imi propun sa las naibii acitivitatile domestice, ca si asa astea ma asteapta si nu pleaca nicaieri din casa, si sa le dau gremlinilor sansa de a profita din plin, asa cum or vrea ei.

Asadar, dupa gradinita, merg cu copiii in boxa, sa isi aleaga armele: sanii, lopeti de zapada, maturi auto pt zapada, deghetatoare de parbrize… ma gandeam chiar ca as putea improviza niste schiuri din ceva scanduri de la o bancuta de copii.

Iesim din boxa cu un camion si o betoniera, lopeti de… nisip, forme de prajitura si de inghetata (pentru nisip). Au cautat nisipul sub stratul de 10 cm de zapada, au incarcat camionul si s-au jucat vreo jumatate de ora pe trotuarul semi-dezapezit: Unul aducea zapada, inzapezea drumul camionului (punea bulgari de zapada la rotile masinii), celalalt lua lopatica de nisip si elibera calea.

Intr-un univers paralel, Charlie Brown inalta un zmeu…

Din bucatarie il aud pe junior vorbind singur (sau in imaginatia lui vorbind cu frate-sau,care era la doi pasi ocupat cu schitele lui ingineresti, deci ignora pe toata lumea): “Un copil a crescut mare, a zis pa mami, pa tati si a plecat…”

Aici copilul a facut o pauza, fiindca la modul propriu ramasese fara aer la cat de mult turuise pina atunci. Mi-a stat inima in loc, stiind-o pe ma-sa cum a fugit de acasa la 18 ani si intrebandu-ma oare ce planuieste sa faca feciorul cand va fi major.

“Un copil a crescut mare, a zis pa mami, pa tati, a plecat si a dus SINGUR gunoiul”.

Cautam ceva online, cand deodata rasare Gremlinul in spatele meu si ma intreaba discret, in limita celor zece mii de decibeli din dotare (mai stii, poate el crede ca isi pierde vocea daca vorbeste intr-un ton considerat normal pentru noi astia restul lumii)

-Ce faci aici, mami?

– Caut idei…

-Cauti idei bune ?!?

Amu… o stii el ceva :))

Cum stateam eu azi linistita in parc si studiam gremlinii in timp ce hraneau ratele cu covrigi si croisante (mie chioraindu-mi matele pe banca), ma sperii deodata de istericalele unei mame: “Alicia! Alicia! Alicia!”. Intorc capul, asteptandu-ma sa  vad un copil gata sa cada in iaz, un copil luand-o la goana inspre strada, in orice caz o mini-tragedie ce trebuie oprita inainte de a incepe.

La doi pasi de femeia respectiva, fii-sa statea in bratele lui tac’su, uitandu-se fascinata la peisaj: la rate cum se bateau pe mancare, la gremlinii care pariau ce rata va veni la bucata lor de paine, la o gramada de alte chestii in afara de mama-sa. Ma’sa, care, vazand-o fericita, a scos repede telefonul sa imortalizeze clipa, iar Alicia nu a catadicsit sa intoarca capul sa fie pozata. Si, pe masura ce copilul isi vedea de treburile din universul lui mic, femeia striga din ce in ce mai tare, doar-doar ii atrage atentia.

Brusc in momentul acela am apreciat selfie-urile. La alea nimeni nu rapeste bucuria nimanui. Cum sa smulgi copilul din incantarea lui si pentru ce? pentru o amintire pe care garantat galusca de acum nu o va aprecia? pentru o postare facebook? Parintii astia rapesc copilului amintirile frumoase. Mi-as dori sa se poata intoarce roata: peste zece ani parintii sa urmareasca cu interes ceva la televizor, iar Alicia sa inceapa sa strige bezmetica prin casa “mami, mami, mami!”. Sa o faca pe ma-sa sa inchida televizorul, pentru ca apoi sa le spuna parintilor: “Erati asa de fericiti cand va uitati la filmul asta, incat am simtit nevoia sa va fac o poza”

Aseara le-am pus gremlinilor in brate o punga cu vreo 63 de piese de puzzle amestecate, nici o legenda, nici un desen ajutator si le-am spus ca e un puzzle pentru cinci ani: daca pot sa il faca impreuna, cresc mai repede.

Ceva mai tarziu: – Gremline, e noapte, hai la culcare, puzzle-ul te asteapta pe covor. – Nu, mai pun o piesa dupa piesa asta si gata. -Mai fecior, akjsfdakfjskdehrd (banuiesc ca asa s-a auzit de partea copilului), tjuweniodksnweuf…- Nu, mai vreau sa pun inca o piesa!

Dupa ce au adormit gremlinii: – Alexutza, e 11 noaptea, hai la culcare, puzzle-ul cu Sissi te asteapta… nu a plecat nicaieri de zece ani. – Inca o piesa si gata!

Acum cateva dimineti l-am trimis pe Manzel la posta, apoi la cumparaturi: “In drumul tau inapoi spre casa te opresti la “2pasi” si iei ceva de mancare pentru pranz”. Deodata suna telefonul (de data asta il si aud, caci mi-am schimbat telefonul destept cu unul simplu, din popor, mult mai eficace). La celalalt capat, Manzel platea 1 cent pe secunda ca sa purtam urmatorul dialog:

-Alexutza, sunt la “2pasi”, dar ploua foarte tare afara si am nevoie (of, acest “am nevoie” imprumutat de la copii:)) sa vii sa imi aduci o umbrela.

La alerta unui disconfort, creierul meu a reusit totusi sa vocalizese: Hopa, stai asa, pune pe pauza, ce s-a intamplat?

-Alexutza, sunt la “2pasi”, ploua torential si nu pot sa intru in magazin ca ma fac fleasca, imi trebuie o umbrela, sa vii sa imi aduci o umbrela.

-Si de ce nu intri pe usa magazinului? Nu se deschid usile de la ploaie?

-Uf, fiindca trebuie sa ies din masina si de la masina pina la intrarea in magazin ma fac fleasca!!!

Am oftat. Era clar: microbul de Bucuresti este neiertator. Fusesem in tara, intrasem si noi in Bucuresti o zi si s-a luat. (Cred ca era in apa de spalat parbrizele de la benzinaria de la Corbii Mari.)

Stiam ca ii pot rade in nas: bre, poti sa vii cu masina in garaj, urci si iti iei umbrela singur. Dar i-am sugerat sa astepte cuminte in masina sa se opreasca ploaia de vara, ca tot atata timp dureaza si pina ii aduc eu umbrela. Desigur, faptul ca Manzel ma crede indestructibila m-a flatat: la fel ca si gremlinii, si el are impresia ca eu pot orice, chiar sa ies in furtuna fara sa ma ude si pe mine.

Vrei sa pleci undeva, dar parca ai astepta sa se mai opreasca putin ploaia. Si totusi nu ai vrea sa stai mereu cu ochii pe geam, verificand din doua in doua minute…

Asa ca iti gasesti o activitate linistita, sa poti auzi cantecul masinii de tuns iarba. Intotdeauna se gaseste cate o pasare dintr-asta nemteasca sa cante imediat ce a stat ploaia.