Unde o fi poezia acestui astru maret care imi bate in ochi ca un reflector ?!

e patru dimineata…

Poftim prognoza meteo, la sfarsit de martie:

p.s.  observati si pinguinul de pe banca, in ton cu anotimpul…

Mai zilele trecute (practic sa tot fie vreo luna) trecui in vizita pe la Ancutza. Ca fetele, ne inchiseram in bucatarie – nu pentru experimente gastronomice, ci pentru o barfa prelungita fara a fi deranjate de prezenta masculina.

Domnul casei, din politete si bun simt, ne lasa in pace. Ne lasa o ora, doua… Apoi tot din bun simt, dupa ce socoate in sinea sa ca barfa s-a termina, vine omul sa ne cinsteasca cu o visinata de casa. Povestim in trei pe unde am mai fost, ce am mai facut fiecare si pentru ca povestea sa prinda imagine, domnul pleaca si se intoarce cu un tablou.

Ancuza dintr-o data exclama:  -Super, Levi, uite ce idee de cadou faina!

Alexa si Levi, fiecare in sinea lui :-  ?!? De rostit, nu rostim nimic, dar fetele noastre exprima o nedumerire de-a dreptul bovina.

Ancutza nu se lasa si insista: – Uite, cand e ziua cuiva, nu-i asa ca ii  putem face cadou o poza de’asta de-a ta? ar fi un cadou foarte reusit, nu? Ce zici Alex?

Hmmm..rewind: “nu-i asa ca ii putem face cadou (adica noi, adica plural) o poza d’asta de’a ta (adica muncita de tine)? ar fi un cadou reusit, nu? (cum dreaq sa nu fie!!! o fi tipat Levente in sinea lui).

Alexutza se scuza la Levi ca nu poate accepta cadoul, nefiind inca ziua ei. Iar pe prieten’sa o sfatuieste ca data viitoare sa vorbeasca in dreptul ei.

Nu’s cum se face, ce entuziasm grozav le apuca pe femeile astea sa fie generoase pe seama barbatilor lor. Ancutza mea nu realizeaza ca Levi s-o fi muncit ceva pina sa faca o poza perfecta, in plus poate omu’ n-are chef sa dea poze din colectia lui. Si propunerea de cadou mai e facuta si in public, fara nici o avertizare! Dar Ancutza mea nu vede toate astea… ea vede geniul din Levi, care trebuie impartasit conform viziunilor femeiesti.

Totusi dincolo de grandomania asta uneori ne-la-locul ei, femeile se comporta astfel numai datorita increderii pe care o au in barbatul de linga ele. Dincolo de acel “las’ draga, ca il rog pe sotul meu sa te ajute, ca el stie/el poate/ el te rezolva imediat”, specia masculina ar trebui sa priceapa ca femeile nu s-ar angaja in astfel de afirmatii daca nu ar crede in capacitatile de Superman ale barbatilor.

Dar la barbati comoditatea bate orgoliul (taman ce l-am intrebat pe Manzel si mi-a confimat), asa ca astia niciodata nu isi vor da seama de subtilitatea cu Superman, ci vor observa numai partea cu “iar ma pui la treaba?”.

Din senin azi, cand trecui pe linga un aparat cu jucarii postat in holul unui magazin, m-o apucat asa o nostalgie de l-am rugat pe Manzel sa ne oprim putin. E unul din aparatele unde manevrezi un fel de gheara care, daca esti noros, poate sa apuce o jucarie din vitrina. Am avut trei incercari- la primele doua abilitatile mele s-au dovedit a fi tipic feminine. La a treia incercare, cand Manzel era in toiul sfaturilor practice “mai la stanga, mai la dreapta, frate fii putin atenta”, i-am cedat locul: “ia ma, incearca tu!”. Manzel nu ocheste spre jucaria pe care pusesem eu ochii (un ratatouille), ci pe o jucarie accesibila. Desfasuratorul emotiilor mele este simplu:

1. bucuria copilareasca + momentul de entuziasm cand aparatul a apucat si a eliberat o jucarie din vitrina

2. constientizarea faptului ca jucaria nu e speciala (cum ar fi fost ratatoiulle pe care pusesem ochii), ci de duzina – o caricatura de caine, de o culoare dubioasa inspre siclam

3. “daca vad un copil in preajma, ii dau lui jucaria”- gand rostit cu voce tare. Din pacate, rostit cu voce tare, caci Manzel a sarit ca ars: cum sa ii dau altuia cadoul pe care el s-a chinuit sa il obtina pentru mine?

Barbatii astia oare gandesc dincolo de acest simt al proprietatii dus pina la extrem ?!? Nu sunt genul de feminitate care la 30 de ani sa umple casa de papitoaie si mutunachi, previzibil “trofeul” va ajunge in cosul de gunoi. De ce sa ii fac o bucurie unui copil care s-ar fi intamplat sa fie prin preajma (copil care m-ar fi vazut cand eu am luat jucaria si si-ar fi dorit si el una), cand oricum noi am fost cei care am savurat momentul in care masinaria ne-a arucat jucaria…Cum ar zice Magarusul : “Real smooth, Shrek. “I’m an ogre! Arrr!” .

Princess Fiona: You know, you are acting like a… a…
Shrek: Go on, say it.
Princess Fiona: Like an ogre!
Shrek: Well, whether your parents like it or not, I am an ogre!
[growls at the dog to shut it up]
Shrek: And guess what, princess? That’s not about to change.
Princess Fiona: I’ve made changes for you, Shrek. Think about that.
[she leaves]
Donkey: Real smooth, Shrek. “I’m an ogre! Arrr!”

Luni am inceput-o bine. La ora 6:37 dimineata primesc sms de la banca, imi intrasera banii de salariu in cont. Am avut asa vreo  5 secunde de extaz, extaz care a compensat tot gustul amar strans intr-o luna de munca la Cooperativa Energizata de Intelect si Manata de Valori. (se poata citi si “mănată”, nu numai “mânată”).

Marti. La pranz  in decurs de ora a nins asa de naprasnic, incat intr-o ora s-a asternut strat de zapada. Blocaj pe drumul de intoarcere de la serviciu catre casa, in tunelul de pe soseaua de centura de  linga  Siratka (Dimbovita lui Brno), in prelungirea careia se lucreaza la vreo 3 poduri noi. Am aruncat o vorba in treacat,intrebandu-l pe Manzel daca n-ar fi mai bine sa luam tramvaiul in urmatoarea zi.

Miercuri.  Am fost la un pas de a veni pe jos cu tramvaiul, desi plecaseram de acasa cu auto. Imediat ce am parcat masina la Hornbach, Manzel se trezeste ca nu are la el nici buletin, nici pasaport, nici carnet de conducere, nici talonul masini, nici card si nici bani. Cand am iesit la pranz impreuna, l-am impuns cu un deget in brat sa vad daca pocneste… (de nervi, desigur). Morala:  ai grija grija ce iti doresti intr-o zi de marti, caci s-ar putea sa se indeplineasca

Joi. Trezire cu noaptea in cap pentru ca la 7:45 sa fim musai la serviciu (unii dintre noi, in speta Manzel, sunt legati de tichete cu ceas. Cam in genul unei bombe: daca nu esti la ora 7:45 logat pe serverele clientului, sare customerul in aer). Eu- Zombie umblator aproape toata ziua. Manzel- voios si bine dispus ca s-a trezit in nu stiu ce moment favorabil al ciclului de somn (mi-o fi insirat si vreo teorie pe tema asta, dar rolul nevestei intr-o casa de oameni normali este sa isi  asculte barbatul pasiv, nu sa ia seama la toate năstrușiile).

Vineri.  Dupa ce m-am luptat sa recuperez de la furnizori ceva banet pentru facturi platite de 2 ori, azi fac o dare de seama asupra veniturilor necuvenite care mi-au intrat in contul pe care il administrez. Si mi s-o rupt inima cand la 4 ore mai tarziu se aproba un ordin de plata prin care banii necuveniti se trimit inapoi beneficiarului de drept. In afara corectitudinii profesionale, as vrea sa-l stiu si io p’ala care trimite inapoi de nebun un car de bani cuiva care nici macar nu s-a sesizat (iar daca nu s-a sesizat, inseamna ca nu-i lipseste nimic).

Sambata. Zi lacrimogena si cu suspans. Io degeaba ma pling la Manzel ca vreau flori in ziua de 14 februarie, el imi cumpara flori  in ghiveci azi, vineri 13, de la Billa.

Imi scrie mama mea mail:

“ … trebui si unsa si intretzinuta  putin [despre masina de cusut]

cred ca ai observat ca incerc  sa scriu conform noii ortografii  “.

Se apuca Alexutza sa citeasca din nou mailul, sa vada cum a aplicat mama noile reguli ale Academiei; ma gandeam la ” niciun”, “nicio” in loc de vechile “nici un”, “nici o” si imi dadea prin minte ca mama oricum scrie legat din oarece pricini legate de tastura…

Cand dau cu ochii de  “intretzinuta” cu “tz” ma apuca rasul si imi zic: “iete domnule, daca maine invata si ortografia moderna cu k… am inkurkat-o, c m fk ?!? “

Cautaram de dimineata o anume hartie. Hartia era intr-un plic, iar  plicul  l-a luat Manzel de la posta, personal, acum o saptamana.

Am cautat mai intai in toate locurile din casa in care Manzel obisnuieste sa lase hartii importante (acte, chintante, facturi). Negasind nimic, am trecut la intorsul casei pe dos in portiunea Alexutzei. Nimic. Ba mai mult, Alexutza incepe sa pretinda ca nici macar nu a vazut hartia cu pricina; nu stie nici cum arata, d’apoi sa o mai fi primit de la Manzel. Se revine cotrobairea spatiului lui Manzel. Desigur, fara rezultate.”Daca am face si noi ordine odata, ce bine ar fi! ” zise Alexutza. Din greseala, careva se uita in dosarul-arhiva, acolo unde actele sunt frumos clasate si etichetate.

Desigur ca, dupa un sfert de ceas de cautari aiurea, atunci cand gasim hartia in ordine, pusa la la locul ei printre acte, suntem… dezamagiti!! dezamagiti  de faptul ca am fost si noi in stare odata in viata sa facem ordine. Nu stim cand ne-o fi apucat vrednicia, dar stim ca daca am fi stat potoliti, am fi gasit hartia in primele 10 secunde.

Azi dimineata, dupa cum povestii ceva mai jos, ies din casa pe cont propriu si intreprind urmatoarele actiuni:

– apas pe clanta, dau sa ies, ma lovesc cu capu’n usa

– intorc cheile in yala, o data, de la dreapta la stanga

– repet pasul unu: apas pe clanta, dau sa ies, ma lovesc cu capu’n usa

– intorc cheile in yala de 2 ori, in sensul acelor de ceasornic

– apas clanta, ma dau doi pasi inapoi, ies pe usa afara din casa.

Nu mi-a picat rangul, dar cum nimeni n-a remarcat eforturile mele… trebuia sa indrept cumva lucrurile. Strig la domnul Sot sa se grabeasca. Vazandu-ma gata inaintea lui, Manzel se zapaceste, iese din casa si trage usa dupa el. Amu’ se vede treaba ca specia masculina se zapeceste in fata femeii numai inainte de casatorie;  caci dand ochii cu mine, domnul Sot nu pica in reverie, ci se trezeste din zapaceala si imi arunca in 5 secunde un tir de intrebari:

– Cheile mele….?!? Da-mi cheile, te rog. Le-ai scos din usa, nu? Cum, frate, le-ai lasat usa atunci cand ai descuiat usa? Ai iesit din casa fara sa iei cheile?

Daca Manzel pe timpul acestor 5 secunde ar fi pastrat un ton calm, as fi bufnit in ras. Dar vedeam io asa o vena umflandu-se in coltul drept al tamplei si zvacnind din ce in ce mai repede (de as fi fost regizor de film, ar fi fost si cu sonor, ca in filmele de groaza). Simtul de conservare ma indeamna la tacere…

Etapa 2: realizand ca a inchis usa de la casa cu cheile lasate in yala pe dinauntru, Manzel imi cere dublura mea de chei din geanta. I le dau, nu inainte de a-mi recapitula situatia:de partea usii unde stam noi, avem nu clanta, ci un maner special conceput a.i. sa nu poti deschide usa fara chei. De cealalta parte a usii, avem cheile in yala. Si data fiind orice yala, aceasta nu se poate deschide decat de pe partea in care sunt cheile…

TEOREMA:  in momentele de panica/criza, barbatii nu sunt rationali si vor sa vada cu ochii lor demonstratia faptului ca nu sunt capabili sa realizeze lucruri imposibile de realizat pentru muritorii de rand.

Etapa 3: Previzibil, Manzel se enerveaza in fata usii care nu cedeaza. Evident, numai nevasta e de vina. (pe fundal, zgaltaieri de usa si impresionism ieftin. usa nu cedeaza in fata unor prosti ca noi- si vorbesc in dreptul meu, desigur)

Ne hotaram  (eu propun, musiu decide) sa mergem dupa un lacatus. Pe principiul ca “4 maini explica mai bine decat 2”, intraram impreuna la administratia blocului. Dintr-un singur deget indreptat spre yala, administratorul a inteles situatia si ne intreaba zambind in ceha lui la ce apartament stam, ca nenea lacatusul vine in 10 min.

Etapa 4: Vena lui Manzel (aia de la tampla) se destinde cand interpreteaza zambetului administratorului: “Cati ca voi…. ! ”

Sarind peste etape inutile, iata-ne ajunsi inapoi in sufragerie, cand Manzel propune: “daca tot ne-am anuntat sefii ca venim la 10… am mai avea timp de o cafea, nu?”. Gata, in sfarsit pot sa dau drumul hototelor de ras!

Cat o stat cu noi, in ultimele 2 luni, Sorana ne-a obisnuit cu narav prost (si’apoi cu dintr’astea se deprinde omul cel mai usor).  Pornind de la lipsa spatiului de cazare care a facut ca tabara Soranei sa se instaleze in camera cu kitchen corner si adaugand mult bun simt  din partea Soranei, avem ca rezultat o cafea de dimineata zilnica  a la Sorana. Este cafeaua din reclamele tv…perfecta!

La doua zile dupa plecarea Soranei, iata ce discutii purtam pe messenger:

sorana: si cu cafeaua care se sacrifica sa o faca?
alexutzova:  uuh, pui problema gresit
alexutzova: mai bine ai intreba: care se sacrifica sa o bea!
alexutzova: azi am facut-o prea dulce, ieri prea  tare…
alexutzova: maine ii dau ceai si ii zic ca a mucegait cafeaua

Era timpul de o boacana. Asa ca de ce sa nu se intample taman intr-o zi predestinata, adicatelea martea spre exemplu.

In prezenta domnului Sot nu catadicsesc sa imi deschid usile singura. Obicei prost, invatat de la Musiu Mau, motanul meu de pe vremurile cand eram domnisoara. Mo nu stia sa deschida usile decat noaptea, cand se trezea izolat de restul “lumii bune”. Pe timpul zilei se uita lung la tine (var’su a  jucat in Shrek) si se miorlaia pina cand tu, omul, fiinta superioara, ii deschideai usa (cu tot cu onoruri)  lui, animalului cu creier cat o nuca.

Asa si eu, intocmai ca si Mau. Tre’ sa plecam dimineata din casa: ma proptesc in fata usii de la intrare, iar Manzel imi deschide usa. Tre’ sa ies din bloc:  il asteapt pe Manzel sa vina sa se opinteasca in usa cu amortizor. De vreo doi ani incoace, spectacolul asta a devenit obisnuinta. Ehe…. pina azi!

Azi ca niciodata sunt gata de plecare inaintea lui Manzel. Eram imbracata, cu paltonul pe mine, in timp ce Manzel… se pieptana. (asta da schimbare de roluri!). Si ca schimbarea de roluri sa fie pin’ la capat, am facut si eu ce face Manzel cand sta dupa nevasta-sa : am iesit afara pe holul blocului, ca prea ma incingeam cu paltonul pe mine inauntru! Aceasta a fost actiunea care ne-a dat dimineata peste cap.

Pentru ca eu sa ies din casa, a trebuit sa invart cheia in usa, sa apas pe clanta si sa sa trec pragul usii. Manzel ma vede in hol, tzop dupa mine, trage usa si cand da sa imi deschida usa de la intrarea in bloc intreaba nedumerit:

– “Cheile mele…?”

– “Dragul meu…. acolo unde ti le-ai lasat”, ii raspund senina.

-“Cum, nu le-ai scos din usa cand ai iesit ??????”