-Uite, mi-a apărut o aluniță fix în palmă!

-O fi vreun semn… 

Vine gremlinul ’45 cu o față de zmeu cătrănit: – Mami, mă doare aici degetul. Și îmi întinde degetul, să mă uit.

Mă uit atent, nu văd nicio urmă de rană. Mi-aș lua ochelarii, dar sunt de distanță. Mă gândesc să caut lupa cu leduri, dar, analizând efortul care urmează, arunc înainte o întrebare de control: – Ți-a intrat vreo așchie?

-Nu, am ținut prea mult timp o figură pe deget și de aia mă doare.

– Aha. Și de ce ai venit la mine?

-Am venit doar ca să îți spun! – și, în următoarea clipă, e deja întors cu spatele la mine, interesându-l alte chestii, presupun mai importante.

• Un copil se așeaza pe tobogan. Plină de grijă, mama îi strigă de pe bancă: – Vezi că iar stai în soare, nu mai sta în soare! Mă uit împrejur și mă întreb de ce, în plin sezon cu caniculă, nici cel în cauză, nici ceilalți copii nu poartă șapcă, pălărie sau măcar o batistă pe post de bandană. Oare zbierătele protejează mai bine împotriva insolației ?
• O fetiță de vreo 4-5 ani  urcă două-trei trepte pe un spalier. Tac-su, grijuliu, vine lângă ea. Credeam că vrea să se asigure că o va prinde în cazul vreunui accident sau că o va ajuta să ajungă în vârf. Surpriză, începe să o certe: – De ce te urci aici? Ți-am spus că astea sunt doar pentru băieți! Dă-te jos imediat și nu mai te urca aici!
• Ah, observațiile de tot felul pe cel mai înalt ton, izvorâte din gâtul adulților care  stau pe bancă și aruncă ”sfaturi” spre copiii aflați în celălalt colț al parcului- distanța dintre adultul supraveghetor și copil e direct proporțională cu decibelii scoși de adult, aproape că nici nu se mai aude gălăgia firească a jocului de copii.

Duminica, la masa de prânz, gremlinul poruncește:

– Castravete!

-Castravete și mai cum? întreabă Manzel (vrând să îi dea de înțeles că ar merge și un ton mai melodios, însoțit de un eventual ”te rog”)

-Da! Și brânză!, continuă gremlinul, simțind că i-a scăpat ceva de prima dată.

L-am lăsat pe Manzel singur cu gremlinii. Mi-am zis să las băieții să testeze mouse-uri, tastaturi și alte chestii IT la magazinul lor de electrocasnice, pentru ca eu să pot căsca gura în voie la magazinul meu de haine.

Când ne-am reîntâlnit, gremlinii mei dansau de fericire și se întreceau care să îmi arate noul lor Lego cumpărat de tac-su în jumătatea aia de oră cât i-am lăsat (pe toți trei!) nesupravegheați. Dau să aflu detalii la Manzel, dar Manzel răspunde cu glas de victimă: ”Am fost forțat…”

Cică pe când se uita la o husă de cameră foto pentru mine (tot eu sunt divină) și era aplecat pe vine la raft, copiii l-au îmbrățișat amândoi deodată și au început la unison: ”tati, te rugăm, uite Lego, ne iei lego, te rog, te rog, te rog frumos… vrem lego… te rugăm, nu mai mergem să ne dai în mașinuțe așa cum ne-ai promis, ia-ne lego, te roooog”. Cum sunt ei în stare să renunțe la carusele și dat în mașinuțe! Manzel crede că e un sacrificiu auto-impus și se înmoaie de tot, habar n-are că sunt învățați așa de scorpia de mă-sa : dacă vor ceva special, să vină cu propuneri și soluții.

Am fost uimită și șocată precum titlurile din gazete, cât de ușor l-au jucat ăștia pe degete. Imediat l-au simțit vulnerabil și nu numai că au încolțit până au doborât victima, dar preda lor a fost consistentă. ”-Cine a ales cutia asta de Lego, era cea mai mare din raft? -Nu, elicopterul era cel mai mare. – Și cine a ales mașinuța? Tati a ales, noi i-am spus să ne cumpere ce vrea el!”.

În dimineața asta am purtat cu Manzel o conversație bazată exclusiv pe tipicurile gremlinilor. Tot ce am avut de discutat, am discutat imitându-i pe gremlini la tonalitate, replici standard, mimică.

Așa ne distrăm noi, e un umor cu circuit închis, pe care nu îl înțelegem decât eu și Manzel.

Ducem gremlinii la muzeul avioanelor și îi lăsăm de voie la locul de joacă – o cabină de avion scoasă din uz, unde juniorii de toate vârstele să aibă ocazia să fie piloți/ copiloți, să tragă de manete și să apese pe toate butoanele de pe bord.

Mă retrag și observ. Majoritatea mamelor sunt dezinteresate, gen ”ce mare chestie să  apeși orbește pe niște butoane care nici măcar nu fac nimic ”. Tații, absolut toți tații se joacă cot la cot cu puștimea și pentru fiecare buton inventează cel puțin trei sunete diferite și cel puțin zece chestii pe care le face butonul ală (unde mai pui și posibilele combinații !). Desigur, unul dintre ei trebuie să facă nonstop ca motorul, altfel avionul nu poate zbura.

De ceva timp, am inceput sa ne gandim la calculatoare pentru gremlini. Astazi Manzel a facut primul pas si a venit cu ceva proiecte si bugete, pe care le-am discutat la o pauza de cafea.

Mi-am lasat PC-ul pornit, fara ctrl+alt+del, si am notat in agenda toate punctele discutiei cu Manzel, unul dintre ele fiind acela ca sunt dispusa sa impart calculatorul meu cu gremlinii, ba chiar, daca se justifica sacrificiul, renunt la componente de baza pentru asamblarea altui computer dedicat exclusiv juniorilor.

Dupa sedinta, ma intorc la proiectele mele si constat ca rabdarea educata pe vremea 486-urilor inca da roade. Word-ul a inceput sa se blocheze, imi ia veacuri pina sa fac copy-paste, hdd-ul crantane de parca sparge alune. O fi si el nervos, la urma urmei stie si el ce-l asteapta dupa ce incape pe mana gremlinilor…

În timp ce trebăluiam prin bucătărie, tot aruncam cu indicații în gremlinul care voia să stea și el liniștit pe canapea în sufragerie. La un moment dat mă aud:  ”Du-te în hol, pune-ți ghiozdanul la loc în cuier de unde l-ai trântit când ai venit de la grădiniță, scoate cutia de mâncare și adu-mi-o să o spăl, scoate sticla de apă și pune-o pe masă, fă la fel și pentru frate-tău, care  doarme și nu putem să îl lăsăm cu ghiozdanul așa. Și anunță-mă când ai terminat ”

Hopa, stai așa, pune pe pauză. – Realizez de ce vorbeam singură și schimb placa. Chem gremlinul, îi scriu indicațiile sub formă listă (cu litere de tipar, să poată citi) și îi spun că poate să taie câte o sarcină de pe listă de îndată ce este îndeplinită. De neprețuit a fost momentul în care gremlinul meu s-a simțit tratat ca un om mare și i s-a dat să citească. De neprețuit plăcerea cu care tăia de pe listă.

Ziua 1: -Tati, vreau sa ma duci la gradinita cu masina!

Ziua 2: -Tati, vreau sa ma duci la gradinita cu masina!

Ziua nspe: – Tati, dar tu niciodata nu ma duci la gradinita cu masina! Cand vine Nasa sa ma duca cu taxi-ul la gradinita?

Ziua nspe la patrat: – Tati, vreu sa ma duci la gradinita cu masina!

Astazi tati a cedat. Data viitoare am zis ca o sa ii duc eu, cu masina mea Flinstone – imi trebuie o cutie de carton si multa rabdare.