Se duce Manzel zilele trecute cu masina in service: probleme cu placutele de frana (din cate am inteles eu, marele as in probleme auto).

Cand sa isi recupereze masina, lui Manzel i se arata piesele schimbate (alea uzate, de nu mai sunt bune la nimic…) si este intrebat daca le doreste inapoi. ( daca vrea sa le ia cu el acasa, la pachet).  Nu-i asa ca este de-a dreptul induiosator?

Si totusi pe mine nici acum nu ma duce capul ce ar putea sa ne foloseasca niste piese de schimb care au fost schimbate din motive de securitate…

Eu doar cred, dar ai mei stiu sigur: m-am tacanit!

Ora locala este nici 8 dimineata, intr-o zi de week-end… dar Alexutza a si dat buzna sa vada ce martisoare a primit. Mai ceva ca in ziua de Craciun…

Pe Manzel l-am avertizat inca de la Boboteaza ca, de nu primesc snurul alb cu rosu, bine nu o sa ii fie cu mine. Vazand ca imi ignora amenintarile, am apelat la cealalta strategie- plinsetele si vaitele muieresti (prefacute, desigur). Om cu capul pe umeri, Manzel a cerut ajutor din tara- sa i se trimita martisoare prin posta.

Mi-as dori sa il pot cunoaste p’ala de a raspindit metoda numaratului de oi in caz de insomnii…. Cred ca a fost un om tare plicticos si lipsit de imaginatie.

Am incercat si eu azi-noapte sa numar oile care sar un gard. Doua ore am tot incercat! Iata ce a produs imaginatia mea:

Se da un cadru larg la camera: pajiste intinsa, manoasa, verde, aflata dincolo de un gard nici prea inalt, nici prea scund… potrivit. De cealalta parte a gardului, se da un sir lung de oi. Problema: Sa se treaca toate oile dincolo de gard, pe pajiste, si sa se afle numarul lor.

Posibile metode de rezolvare:

Am incercat mai intai sa fac o estimare din priviri a numarului de ovine ce trebuie mutate. Astfel ca, in loc sa stau linga gard si sa numar oile ce-l topaie, am luat-o in directia opusa pentru a vedea cat de lung e sirul. Dupa 2 kilometri de mers, am lasat balta orice estimare si m-am intors la punctul zero.

Oile mele, fiind mai destepte, nu au inceput sa sara gardul. Mi-a fost mai simplu sa le fac o gaura de trecere prin gard. Apoi una din ele si-a amintit ca e Super Ship, ca in jocul de Worms, si a luat-o razna prin vaduh….(e nevoie de relatarea peripetiilor ei? printre altele, s-a intalnit si cu Rumburak, care mi-a ascuns oile sub trena lui… Doamne, ce-am mai cautat oile ca sa le aduc inapoi in sir indian in fata gardului!).

Raspunsul final pe care l-am aflat eu azi noapte este urmatorul: turma mea cuprinde 3011681 oi. In insomnia mea am inventat un pestisor de aur care mi-a implinit trei dorinte:

– mi-a trecut toate oile de cealalta parte de gardului

– mi-a spus cate oi cuprinde turma mea

– mi-a tras o cortina peste ochi si m-a trimis naibii la culcare!

Zi de sacrificiu. “Fratele meu orb mi-a aratat, pe buna dreptate, ca nu exista Soarele. Este o inventie a celor care vad”.

E curios cum primul afis ce ma intampina azi in IBM este “Missing something? ” .Pot oare ridica ticket de severitate la Dzeu?

Blonda mea a gasit cea mai tampita solutie la problemele de care numai ea stia. Ma agit, pling, am istericale… si tot degeaba. Departarea imi creaza iluzia ca, daca as putea fi acolo, nimic din toate astea nu ar fi adevarat….

Blondo, ce facusi blondo? Ce solutie ai putut sa gasesti… ! Blondo, totul pe lumea asta se rezolva si se drege… totul, mai putin solutia ta…!

Cam acum un an compusesem cea mai meseriasa felicitare din viata mea. Am pus patima, am pus suflet… si cum eu eram in Cehia, iar destinatarul in Romania, am pus-o la posta. Nu a ajuns la destinatie. “Nu a fost sa fie”, mi-am spus la vremea respectiva, cu adanca mahnire in suflet fata de risipirea talentului meu creator.

Astazi ma trezesc ca am de trimis poze si felicitari de Craciun acasa, la mama. Pun adresa frumos pe plic, destinatia terminandu-se in ROMANIA (scris cu litere mari, de tipar, ca pt. miopi).

“Ce mare lucru sa te duci la posta si sa lasi o scrisoare?”

Din spatele geamului de la ghiseul postal: – dobri den

Eu, politicos: – dobri den. Si inmanez plicul, cu adresa la vedere.

De dupa ghiseu, turuiala: – blabalablabal

Eu: Nerozumim

Postarita: Italí?

Eu: – Pardon?

Postarita: – Italie? si, aratand cu degetul catre destinatia scrisa pe plic: Italie?

Eu: No, Rumunsko (rolling eyes)

Sub scrisul meu cu font de 20 “ROMANIA”, postarita scrie o erata: “Rumunsko” .

Nu stiu cine a inventat groaznica ipoteza conform careia in perioda de Ježíšek  (la cehi vine Micul copil Isus, nu Mos Craciun) toata lumea intra automat in starea de darnicie.

Ma plimbam in dupa amiaza aceasta prin centrul Brno, ca de obicei: adica intr-un stil aerian, cu mintea brambura si gandul hai-hui. Aud din fata mea tipete disperate de salut… eu: nici o reactie. Adresarea era in limba locala, prin urmare creierul meu procesa: nimeni cunoscut mie nu mi-ar vorbi cursiv in ceha. Observand insistentele persoanei de a comunica cu mine (mde, si-a gasit, tocmai cu mine!), m-am oprit si am rostit un “Nemluvim cesky” (se traduce literar prin “nu vorbesc ceha” si indirect prin “n-am chef de tine, lasa-ma dreaq in pace: dintre atatia trecatori pe strada, 99% sunt cehi iar tie tocmai pe mine iti casuna?).

Tipa care pina adineuri imi recita inflacarata in ceha poezia ei,  are un moment de stop – atata cat sa schimbe banda la magnetofon: “Do you have some money? I need 20 crowns for the train…” si asteapta, cu o privire tampita, feedback-ul meu. Timp de cateva secunde am masurat-o cu privirea din cap pina in picioare si apoi am dat rezolutia : “Sorry, no, I don’t like your story”.

A bufnit in indignare, precum o locomotiva, dand ochii peste cap: strainii astia…

Guide for American Business men who travell to Czech Republic: – Chapter Telecommunication:

“Country code 420 + number
To U.S. from Czech Republic: 001 + number”

 … and my question is: and what number should an american dial to U.S from a different country than CZ?

Cine n-are batrani, sa-i cumpere. Bunicul meu, cu o seriozitate desavarsita in tonul lui glumet, avea grija sa completeze: “… si cine-i are, sa-i dea pe degeaba”.

Dupa ce am dat cu capul prin viata, incolo si-ncoace, incepui sa ma destept : este indicat/ necesar sa frecventezi si batranii altora; accesul la intelepciunea lor e gratuit, ca doar  iti sunt dati “pe degeaba”.

Prin urmare, daca aveti batrani, nu ii tineti inchisi in casa. Mi-a luat zece ani ca sa inteleg ca parintii nostri nu sunt atat de prosti/ naivi/ inapoiati/demodati/ deconectati de realitate precum ii credem noi.

 Mosu’ asta Niculae este… mos batran si plin de farmec(e). Nici astazi nu pot sa imi imaginez prin ce minune reusea mama sa ma convinga sa imi lustruiesc toate perechile de pantofi, nu numai ghetutele pe care le purtam in perioada de iarna. De nuielusa din cizme nu mi-a fost niciodata teama, ca doar eram copchilu’ mamei drag; si cum puiul ciorii e intotdeauna cel mai frumos si cel mai cuminte, chiar puneam la indoiala sa se fi inventat asa ceva…

Pe masura ce am crescut sau pe masura ce m-am golanit (caci asa imi mai spunea tata prin adolescenta), fie din neglijenta, fie din nepasare, fie din diverse alte cauze, am inceput sa risipesc din sarmul acestei sarbatori. Ca Mos batran ce este, Niculae a avut rabdare sa imi vina mintea inapoi la cap… si pentru asta de fiecare 6 decembrie, de cativa ani multi si buni incoace, imi aduce cel mai frumos dar: exemplul de bunatate al prietenei mele Nicoleta.

Nicoleta asta, de ziua numelui ei, nu stiu daca a primit de la noi, muritorii de rand, vreun cadou cat de cat potrivit dorintelor ei. (De obicei cam toti incepem cu intrebarea  “Oare ce cadou sa ii iau lui X de ziua lui” si terminam prin a cumpara “ceva acolo”). Dar de Sfantul Nicolae, ea e singura care are grija de noi toti ai ei (prieteni, colegi, etc); cele mai atente cadouri de Mos, eu una de la ea le-am primit.

L-am redescoperit pe Mosu’ Nicolae. Nu-l mai astept la ghete de cand am zburat de la mama de acasa. In schimb pentru mine Mosul s-a intruchipat in Nicoleta – cu tot cu bunatatea si inima lui mare. 

La multi ani si sa traiesti!