Cautam ceva online, cand deodata rasare Gremlinul in spatele meu si ma intreaba discret, in limita celor zece mii de decibeli din dotare (mai stii, poate el crede ca isi pierde vocea daca vorbeste intr-un ton considerat normal pentru noi astia restul lumii)

-Ce faci aici, mami?

– Caut idei…

-Cauti idei bune ?!?

Amu… o stii el ceva :))

Cum stateam eu azi linistita in parc si studiam gremlinii in timp ce hraneau ratele cu covrigi si croisante (mie chioraindu-mi matele pe banca), ma sperii deodata de istericalele unei mame: “Alicia! Alicia! Alicia!”. Intorc capul, asteptandu-ma sa  vad un copil gata sa cada in iaz, un copil luand-o la goana inspre strada, in orice caz o mini-tragedie ce trebuie oprita inainte de a incepe.

La doi pasi de femeia respectiva, fii-sa statea in bratele lui tac’su, uitandu-se fascinata la peisaj: la rate cum se bateau pe mancare, la gremlinii care pariau ce rata va veni la bucata lor de paine, la o gramada de alte chestii in afara de mama-sa. Ma’sa, care, vazand-o fericita, a scos repede telefonul sa imortalizeze clipa, iar Alicia nu a catadicsit sa intoarca capul sa fie pozata. Si, pe masura ce copilul isi vedea de treburile din universul lui mic, femeia striga din ce in ce mai tare, doar-doar ii atrage atentia.

Brusc in momentul acela am apreciat selfie-urile. La alea nimeni nu rapeste bucuria nimanui. Cum sa smulgi copilul din incantarea lui si pentru ce? pentru o amintire pe care garantat galusca de acum nu o va aprecia? pentru o postare facebook? Parintii astia rapesc copilului amintirile frumoase. Mi-as dori sa se poata intoarce roata: peste zece ani parintii sa urmareasca cu interes ceva la televizor, iar Alicia sa inceapa sa strige bezmetica prin casa “mami, mami, mami!”. Sa o faca pe ma-sa sa inchida televizorul, pentru ca apoi sa le spuna parintilor: “Erati asa de fericiti cand va uitati la filmul asta, incat am simtit nevoia sa va fac o poza”

Aseara le-am pus gremlinilor in brate o punga cu vreo 63 de piese de puzzle amestecate, nici o legenda, nici un desen ajutator si le-am spus ca e un puzzle pentru cinci ani: daca pot sa il faca impreuna, cresc mai repede.

Ceva mai tarziu: – Gremline, e noapte, hai la culcare, puzzle-ul te asteapta pe covor. – Nu, mai pun o piesa dupa piesa asta si gata. -Mai fecior, akjsfdakfjskdehrd (banuiesc ca asa s-a auzit de partea copilului), tjuweniodksnweuf…- Nu, mai vreau sa pun inca o piesa!

Dupa ce au adormit gremlinii: – Alexutza, e 11 noaptea, hai la culcare, puzzle-ul cu Sissi te asteapta… nu a plecat nicaieri de zece ani. – Inca o piesa si gata!

Acum cateva dimineti l-am trimis pe Manzel la posta, apoi la cumparaturi: “In drumul tau inapoi spre casa te opresti la “2pasi” si iei ceva de mancare pentru pranz”. Deodata suna telefonul (de data asta il si aud, caci mi-am schimbat telefonul destept cu unul simplu, din popor, mult mai eficace). La celalalt capat, Manzel platea 1 cent pe secunda ca sa purtam urmatorul dialog:

-Alexutza, sunt la “2pasi”, dar ploua foarte tare afara si am nevoie (of, acest “am nevoie” imprumutat de la copii:)) sa vii sa imi aduci o umbrela.

La alerta unui disconfort, creierul meu a reusit totusi sa vocalizese: Hopa, stai asa, pune pe pauza, ce s-a intamplat?

-Alexutza, sunt la “2pasi”, ploua torential si nu pot sa intru in magazin ca ma fac fleasca, imi trebuie o umbrela, sa vii sa imi aduci o umbrela.

-Si de ce nu intri pe usa magazinului? Nu se deschid usile de la ploaie?

-Uf, fiindca trebuie sa ies din masina si de la masina pina la intrarea in magazin ma fac fleasca!!!

Am oftat. Era clar: microbul de Bucuresti este neiertator. Fusesem in tara, intrasem si noi in Bucuresti o zi si s-a luat. (Cred ca era in apa de spalat parbrizele de la benzinaria de la Corbii Mari.)

Stiam ca ii pot rade in nas: bre, poti sa vii cu masina in garaj, urci si iti iei umbrela singur. Dar i-am sugerat sa astepte cuminte in masina sa se opreasca ploaia de vara, ca tot atata timp dureaza si pina ii aduc eu umbrela. Desigur, faptul ca Manzel ma crede indestructibila m-a flatat: la fel ca si gremlinii, si el are impresia ca eu pot orice, chiar sa ies in furtuna fara sa ma ude si pe mine.

Vrei sa pleci undeva, dar parca ai astepta sa se mai opreasca putin ploaia. Si totusi nu ai vrea sa stai mereu cu ochii pe geam, verificand din doua in doua minute…

Asa ca iti gasesti o activitate linistita, sa poti auzi cantecul masinii de tuns iarba. Intotdeauna se gaseste cate o pasare dintr-asta nemteasca sa cante imediat ce a stat ploaia.

Pe rand, unul joaca rolul bebelusului, celalalt joaca rolul tigrului. Sper din tot sufletul sa nu se apuce de sceneta asta maine la gradinita, sa sperie toti copiii…

(IceAge1- where’s the baby)

Impreuna cu gremlinii observam de la balcon ploaia de vara torentiala, cu tunete si fulgere.

“-Uite, mami, copacii danseaza!”. Asa mi-a spus gremlinul in culmea incantarii, privind pomii tineri inclinati de vant pina la pamant.

Stiti cum e cand esti nervos la culme si se gaseste cate un destept care sa te sfatuiasca sa te calmezi? Efect garantat, nu face decat sa toarne gaz pe foc.

Windows, dupa ce face de capul lui update de vreo jumatate de ora (fara sa ma intrebe si pe mine daca timing-ul e potrivit), la sfarsit ma anunta: All the files are exactly where you left them. We’ve got some new features to get excited about.

I’ve read: “All the files are exactly where you left them. Carry on. This IS a normal message. FYI, we’ve done everything well this time. Still, in case we are wrong, there will be some unexpected errors- we will call them “new features” and we guarantee you’ll be excited (adrenaline rush and maybe some bad words).”

Primesc mail de la Manzel cu subiect FYI:

Dear user,
The following is your report regarding the health of disks on DiskStation. You can also check the health of individual disks at Storage Manager > HDD/SSD > Health Info.
Disk 1:
        Disk Reconnection Count 0
        Bad Sector Count 12
        Disk Re-identification Count 0

Raspund simplu: “asufhsquifybCAUIBCU UIIASEJCNansdjfcn”.

-Luigi, fa lucrul “x”! Peste ceva timp: Luigi, te rog sa faci lucrul “x”. Iarasi, un alt putin mai tarziu: Luigi! Te rog sa faci lucrul “x”. Parca vorbesc cu peret… hmmm, mai, cu cine vorbesc eu, Luigi?!?

Iar Luigi, care pina atunci ma lasase aproape cu gatlejul uscat de la atata cicaleala in zadar, de data asta imi raspunde deosebit de prompt: – Cu Mario! Cu Mario ai vorbit pina acum!