In tara, in timpul unei plimbari catre un notar, copilul s-a julit putin la degetul care duce pardesiul. Pina si eu ma vait si lacrimez sincer atunci cand trag de pielitele degetelor pina la sange, asa ca am luat tragedia copilului in serios si i-am oferit un pansament. Ceremonie ca la circ, cu cantec, trambitat si “ta-da!”. Efectul real l-a depasit pe cel scontat: nu numai ca s-au oprit plinsetele si durerea copilului, dar minionul era in extaz. Odata trecuta teama ca s-ar putea sa refuze si sa nu vrea sa isi tina leucoplastul pe deget, batatura mea de la calcai mi-a amintit cum de am putut fi eu asa prevazatoare si sa am leacul potrivit…
La notar am ajuns mai devreme cu cinci-zece minute, ca sa facem formalitățile de check-in la receptie inainte de ora fixa programata (cine suntem, ce vrem, cine ne-a trimis aici si de ce). Dupa “check-in”, ne punem pe asteptat, undeva pe niste scaune pe un hol. Asteptam 5, 10…. 15 minute, cu doi copii mici dupa noi, intr-un oras oarecum strain, la 500 km departare de orice ruda/cunostinta care ne-ar fi putut ajuta.
Spre finalul de sfert academic, cam in acelasi timp in care gremlinii mei faceau bile de abac din scaunele salii de asteptare, tarsaindu-le de podea, din unul dintre birouri iese o tanti. Ne-a intrebat pe cine cautam, iar Manzel i-a raspuns senin “pe domnul Escu”. Pe usa de la intrare erau trecuti: Silviu Escu sr, Silviu Escu jr., Marcel Escu, Tudor Escu. Cumva facea sens ce spunea Manzel, asa ca tanti nu s-a dat batuta: “pe care dintre ei?”. Ca un facut, raspunsul a venit sec: domnul Silviu Escu. Tanti si-a continuat drumul spre ceea ce eu am presupus a fi o toaleta, iar spre drumul inapoi catre birou, impiedicandu-se la propriu de unul din minioni ce statea lungit si CUMINTE fix de-a latul holului, direct pe pardoseala, a mai avut o incercare de dialog : “Aveti programare, sunteti asteptati?”. Sincer, la intrebarea asta am inceput sa caut camerele ascunse, numai ca nu m-am putut decide care sa fie replica.(1. Asa ne petrecem noi timpul liber in familie 2.Pe o vreme asa frumoasa, noi am fi vrut sa ducem copiii in parc la joaca, dar ei au insistat sa venim aici. Putem sa le aratam cinci minute cum e in biroul unui notar?). Deci pina am analizat eu replica perfecta, tot Manzel a raspuns frumos si corect ca la carte, adica civilizat.
A intrat tanti in birou, cumintenia celui intins pe jos a luat sfarsit. S-a asezat invers pe scaun si a inceput sa bata cu picioarele in usa de care era rezemat scaunul. Multiplicam cu doi. Maimuta vede, maimuta rade, maimuta face si ea. Struneste, Alexutza, doi copii de doi ani fortati sa stea imobilizati aiurea! (prefer sa le captez atentia si sa le fac entertainment cu jucarii noi si carti de colorat inauntru, cand Manzel poarta discutiile, nu vreau sa imi irosesc munitia). Aceeasi tanti iese si evalueaza situatia : “Parca s-a mutat gradinita aici! Astazi toata ziua au fost aici copii”. Manzel tace si zambeste, eu m-am decis de la replica trecuta ca mai bine mi le inghit in sec ca sa nu ne enervam aiurea cu totii, numai GremLinul salveaza onoarea familiei, intinzandu-i artistic degetul mijlociu si spunandu-i inocent: “Uite, vezi, am pansament!”
