Inainte de a pleca spre Viena sa ne culegem musafirii de la aeroport, l-am avertizat pe Manzel ca sunt portiuni de drum pe care nu o sa le recunoasca.  Si cum GPS-ul nostru calculeaza ruta Brno-Viena via Breclav, nu prin Mikulov, Alexutza sugereaza (in calitate de c0pilot, nu asa aiurea): “Io mai bine il las in pace pe Tomitza [Tom Tom] pina intram in Viena si pina acolo urmam indicatoarele” . La o asemenea idee, un asa raspuns clasic barbatesc: “Eh, da, cu GPS-ul in brate si stam sa ne luam dupa semne!” (ca doar semnele sunt puse pentru prosti, nu?!).

Iata asadar indrumarile lui Tomitza, cu vocea lui de Ioda, de care am putut sa avem parte. Suntem pe autostrada si alegem sa ignoram exitul spre Breclav; disperat, Tomitza anunta: “When possible, around you must turn”. Ceva mai incolo, pe sosele noi construite de austrieci,  ne arata ca suntem in plin camp si din senin se reseteaza: “busy planning a new route”. La momentul in care s-au ivit in fata noastra sensurile giratorii inca in constructie, am cerut instructiuni la Manzel: tot dupa Tomitza ne luam? (asa ca si pina acum?)

Eh, si cu toate bazaconiile de pina acum,  Manzel tot n-a cedat si tot pe Tomitza a ales sa se bazeze din Viena spre aeroport. Cinci-zece kilometri prin oras, cu semafoare din 500 in 500 de metri. Nesincronizate. Beculete de Craciun, multe beculete de Craciun… incat Manzel era furios de-a dreptul ca printre atatea luminite, semafoarele ajung sa fie depistate, nu vazute cu ochiul liber. Urmeaza soseaua de centura a Vienei: cale ferata in dreapta, cale ferata in stanga; apoi barci, vapoarase, santiere, depouri. Nici o tipenie de om. Indicator: Spre rafinarii. Aha, trag io concluzia, spre rafinariile alea de la vedeam noi de sus de pe autostrada pe care ar fi trebuit sa fi ajuns fara Tomitza… pe autostrada pentru care noi am platit 7 euro vigneta. In toata pustietatea aia, Manzel ma intreaba pe mine, caci lui Tomitza ii cam pierise glasul de ceva vreme: “si acum pe unde o iau?”. Alexutza, vazand un gipan iesind dintr-o fundatura, zice repede: “te tii dupa ala!”. Desigur ca gipanul a iesit din raza noastra de vedere in 3 secunde, dar a fost suficient cat sa ne scoata de pe stradute. Ajunsi la lumina unei sosele principale, Tomitza deschide ochii: “straight ahead you must go”. Si imediat in fata un indicator “Flughafen inainte”.

Cu Toma am ramas prieteni buni- inca mai traieste asadar. Dar Manzel, atata timp cat nu investeste intr-un update la harti, cum se asteapta oare ca Tomitza sa nu faca misto de el?

O fi sambata zi dedicata activitatilor casnice, dar intotdeauna incepe sa fie sarbatorita prin dulcea leneveala de la cafeaua de brunch.

Apoi incep conflictele de interes:  pe Manzel il frig degetele de un joc cu impuscaturi, in ce Alexutza (ce, ea nu e om?!?) voteaza pentru telenovela ei.

Alexutza castiga: “Daca ma lasi pe mine sa-mi vad filmul, in restul zilei nu numai ca nu te pun la treaba, dar te si las in pace sa te joci cat vrei”.

Morala: Femeia intotdeauna se gandeste la o posibila amenintare, construieste negatia logica si o lanseaza sub forma de oferta irezistibila.

Am negociat cu Manzel ca nu aduc din tara decat un borcan de zacusca de la mama-soacra. (Un borcan de aici, un borcan de colo… diverse altele neprezute, uite cum se aduna kilogramele la bagajul meu de cala limitat la 20kg. Si daca e sa fie conflict de interese, eu trebuie sa imi apar cartile mele).

Incerc acum sa ii spulber sperantele, sa ii sterg de la gura acea anticipata salivare de pofta. Dar omul nu se lasa. Ultima replica e fantastica, e reprezentarea acelei legaturi indestructibile mama-fiu in fata careia nevasta ramane fara argument.

Am de asteptat 5 ore si jumatate in aeroportul din Viena, pina la sosirea autocarului spre Brno.
Incercai o lacrima de compatimire la Manzel:

Cum la telefon omul m-a intrebat daca vreau sa vina sa ma ia, ba chiar a si insistat, dar  eu am zis nu, nu, nu… orice tentativa de a-l face sa simta remuscari e din start esuata. (pentru cei neinitiati, aceste remuscari au valoarea unui voucher: remuscarile se pot preshimba in mici cadouri,atentii sau sarcini casnice, dupa caz)

De ce aleg sa pierd acest timp? Fiindca asta e momentul meu de respiro. Am la mine, incarcat in telefon, teatru radiofonic;  am 2 ore si jumatate de baterie la laptop, cu wireless gratuit;  am alte kilograme de carti aduse in geamantan (la vama din aeroport, asa se apreciaza cartile: in kilograme). Oare cand si unde as fi gasit eu acest timp? Aceste ore de lectura, in care sa nu ma deranjeze nimeni? Cand am enuntat aceasta teorie, mi-am incheiat pledoaria cu ” q.e.d., aceste este timp castigat, nicidecum pierdut”. Va rog, aceasta nu e o alta forma de a veda partea plina a paharului. E pur si simplu o alegere, de a sta cinci ore in aeroport pentru sufletelul meu de cititor. Cu siguranta ca daca as fi ajuns acasa cu patru ore inainte, nu mi-as mai fi permis acest lux al lumii carturaresti….

[10:20] Manzel: esti gata?
[10:21] alexa: nu
[10:21] Manzel: 🙂
[10:22] alexa: ascult guns
[10:22] Manzel: 🙂
[10:22] Manzel: asculti impuscaturi?
[10:22] alexa: paradise city
[10:22] alexa: g n r
[10:23] Manzel: 😀
[10:23] alexa: take me down to the paradise city, where the grass is green and the girls are pretty
[10:23] Manzel: am vazut statusu

[youtube=http://www.youtube.com/watch?v=IaCHn5O5C9A&hl=en&fs=1&]

In cel mai bun caz (varianta optimista), noi astia mai tineri, dupa 4o de ani de la data absolvirii, vom  initia o conferinta pe Facebook, vom deschide o pagina google si vom tasta “versuri si traducere Gaudeamus”.

Ma trezesc intr-o buna zi cu un telefon de la Badea: diseara canta Mircea, hai si tu la concert!

Ce inseamna legaturile amicitiei: habar n-am cine e Mircea, cum canta (daca macar are voce), unde mergem si cat stam, dar daca Badea vrea sa mergem, mergem si basta.

Vine Badea cu masina la scara de ma culege, il mai culegem apoi si pe Mircea+chitara+basul si ne indreptam spre destinatie- un bar cica nou descoperit, nemaipomenit, exceptional si deosebit de unic. Dupa descrierea facuta, imi zic ca o fi ceva gen “Laptaria lui Enache”.  In plus, Mircea aduce putin a James Hetfield (desigur, numai in imaginatia mea care este alimentata de mirosul de benzina din portbagaj), prin urmare incantarea mea e la maxim.

Parcam masina pe o straduta laturalnica si om, catel , purcel, chitara ne indreptam spre “sala de concert”. Usa de lemn roasa, murdara, jalnica- intrarea, m-a trezit din visare. Imi amintesc ca aerele de printesa le-am lasat acasa, asa ca dau sa intru. Intram direct intr-un subsol, eu nestiind daca sa ating sau nu bara subreda, pentru niscaiva sprijin la coboratul scarilor. Subsol… ingust, mic, fum, scaune si mese vechi de pe vremea  bunicilor, peretii de caramida, nevaruiti. Badea exclama: “bai alex, ce fain ii, ce imi place atmosfera asta de vechi” (mda, pasiunea lui Badea pentru antichitati iese la iveala intr-un mod bizar). Atarnat ca o lustra, taman cand termini de coborat scarile, iese din tavan ceas de gara. Ma gandesc la atmosfera de vechi si sper sa nu pice in capul meu tocmai astazi.

Ne asezam la masa rotunda, alaturi altii care au venit ceva mai devreme. Politeturi plus un rand de bere- eu aleg cola, din motive… urinare (vazand cum arata barul, clar nu tin sa aflu cum arata buda!). Careva a inceput sa isi fabrice o tigara- metodic, cu rabdare, cu multa grija. Hmmm…. ma uit la Badea, ridicand din sprancene: droguri? Inocenta, Badea zice: “fii alex serioasa, e tigara de foi… trust me”. Aha, stiind ca Badea la viata ei nu a pus in gura fir de tutun, imi vine inima la loc, caci cine nu are incredere in cunoscatori?

Noroc ca Mircea a inceput acordurile pregatitoare de concert. Din barul-subsol coboram in beciul denumit “sala de concerte”. Mirosul si fumul de tigara au fost inlocuite cu igrasie si umezeala imbacsita de praf. De o parte si de  alta a peretilor, scaune recuperate de la vreun cinematograf demolat. Nu ma gandesc decat la faptul ca in toata mizeria asta, eu port ia preferata cu care merg la concerte. Suport acordurile de chitara electronica, in speranta ca acestea sunt acorduri pre-ga-ti-toare (doar am fost in stare sa suportat treaza betiile rokerasilor din Jack ).

O noua provocare: tobele africane sau cum s-or fi numind, de trebuie atinse intr-un anumit punct, intr-un anumit fel. Dupa juma de ora de chitara+tobe, am primit update-ul: de fapt baietii canta de ceva timp, iar ceea ce aud eu e muzica compusa de ei. Intreb si eu daca acordurile la tobele alea se pot repeta, daca muzica de tobe se poate scrie pentru redare ulterioara in acelasi format. Si fiindca mi se raspunde la intrebare (unii oameni nu percep sarcasmul), continui sa imi exprim parerea ca “tobismul african” este o adevarata arta, iar tobele astea trebuie sa fie  fiecare in parte cate un unicat, s-or fi gasind foarte greu pe piata si sunt foarte scumpe. Culmea, de partea cealalta  gasesc un om care se simte total  inteles….

Eu insa traiesc oroarea: sunt intr-un beci-catacomba, fara semnal la telefon, ascult niste acordori sonore compatibile cu sunetul bombelor din al doilea razboi mondial, in timp ce aia de la subsol ne-au inchis usa si s-au strans sa fumeze iarba, iar Badea traieste momentul “ce faina e atmosfera asta de vechi”. Nu mai rabd si intreb: “ASTA e concertul lui Mircea?” “Nu, mi se raspunde, ala s-a amanat, i s-a stricat nu stiu ce la chitara”. As vrea sa pot sa imi exprim nelamurirea: “la chitara asta cu care canta acum?”, in schimb  o las balta si ii propun lui Badea sa plecam, din moment ce nu avem la ce face galerie.

Oroarea nr. doi: daca Badea m-ar intreba din nou  “Vii la concert la Mircea?” m-as duce din nou…

Fara a intra in amanunte (de ce, cand, unde, cum), ajungem direct la conversatia dintre Badea si oarecare cunostinta de-a sa din tara.

Provocare: ia de explica de ce Home office este privit ca un avantaj!

Cand vine vorba despre grija fata de obiecte, Manzel reprezinta tipul parintelui responsabil, iar eu copilul nepasator. Oi fi stricat destule… aparatul de radio ale carui circuite le-am lipit cu banda adeziva, telefonul lasat pe seama coltilor lui Mau, diversele improvizatii creative.

Fapte recente m-au determinat sa ajung la concluzia ca lucrurile neinsufletite nu se rezbuna pe cei nepasatori cu ele, ci pe cei deosebiti de atenti. Daca vrei sa te serveasca, da, trebuie sa le intretii- dar nu exagerat.

Si acum povestea:  Acum ceva timp, Manzel si-a luat un laptop nemaipomenit, extraordinar, mai ca nu facea si cafeaua. Apoi, aproape imediat, a urmat achizitia unui work station, 70% din motivatie fiind prelungirea vietii laptopului. Folosit numai la zile mari, laptopul cedeaza nervos- i se arde monitorul.  Nu-i nimic, ne trambalam cu el in tara, caci e in garantie. Lasat la reparat, laptopul este furat peste noapte…. Nu-i nimic, se poate schimba cu unul mai nou si mai performant. Acum o saptamana, si al doilea laptop a cedat nervos- la fel, i s-a ars monitorul.

Ah, numai cata grija a putut sa aiba pentru calculatoarele astea, bibelouri sa fi fost, si tot n-ar fi fost asa de bine conservate. Si ce fac obiectele astea neinsufletite: se razbuna!!