În dimineața asta am purtat cu Manzel o conversație bazată exclusiv pe tipicurile gremlinilor. Tot ce am avut de discutat, am discutat imitându-i pe gremlini la tonalitate, replici standard, mimică.
Așa ne distrăm noi, e un umor cu circuit închis, pe care nu îl înțelegem decât eu și Manzel.
Ducem gremlinii la muzeul avioanelor și îi lăsăm de voie la locul de joacă – o cabină de avion scoasă din uz, unde juniorii de toate vârstele să aibă ocazia să fie piloți/ copiloți, să tragă de manete și să apese pe toate butoanele de pe bord.
Mă retrag și observ. Majoritatea mamelor sunt dezinteresate, gen ”ce mare chestie să apeși orbește pe niște butoane care nici măcar nu fac nimic ”. Tații, absolut toți tații se joacă cot la cot cu puștimea și pentru fiecare buton inventează cel puțin trei sunete diferite și cel puțin zece chestii pe care le face butonul ală (unde mai pui și posibilele combinații !). Desigur, unul dintre ei trebuie să facă nonstop ca motorul, altfel avionul nu poate zbura.
De ceva timp, am inceput sa ne gandim la calculatoare pentru gremlini. Astazi Manzel a facut primul pas si a venit cu ceva proiecte si bugete, pe care le-am discutat la o pauza de cafea.
Mi-am lasat PC-ul pornit, fara ctrl+alt+del, si am notat in agenda toate punctele discutiei cu Manzel, unul dintre ele fiind acela ca sunt dispusa sa impart calculatorul meu cu gremlinii, ba chiar, daca se justifica sacrificiul, renunt la componente de baza pentru asamblarea altui computer dedicat exclusiv juniorilor.
Dupa sedinta, ma intorc la proiectele mele si constat ca rabdarea educata pe vremea 486-urilor inca da roade. Word-ul a inceput sa se blocheze, imi ia veacuri pina sa fac copy-paste, hdd-ul crantane de parca sparge alune. O fi si el nervos, la urma urmei stie si el ce-l asteapta dupa ce incape pe mana gremlinilor…
În timp ce trebăluiam prin bucătărie, tot aruncam cu indicații în gremlinul care voia să stea și el liniștit pe canapea în sufragerie. La un moment dat mă aud: ”Du-te în hol, pune-ți ghiozdanul la loc în cuier de unde l-ai trântit când ai venit de la grădiniță, scoate cutia de mâncare și adu-mi-o să o spăl, scoate sticla de apă și pune-o pe masă, fă la fel și pentru frate-tău, care doarme și nu putem să îl lăsăm cu ghiozdanul așa. Și anunță-mă când ai terminat ”
Hopa, stai așa, pune pe pauză. – Realizez de ce vorbeam singură și schimb placa. Chem gremlinul, îi scriu indicațiile sub formă listă (cu litere de tipar, să poată citi) și îi spun că poate să taie câte o sarcină de pe listă de îndată ce este îndeplinită. De neprețuit a fost momentul în care gremlinul meu s-a simțit tratat ca un om mare și i s-a dat să citească. De neprețuit plăcerea cu care tăia de pe listă.
Ziua 1: -Tati, vreau sa ma duci la gradinita cu masina!
Ziua 2: -Tati, vreau sa ma duci la gradinita cu masina!
Ziua nspe: – Tati, dar tu niciodata nu ma duci la gradinita cu masina! Cand vine Nasa sa ma duca cu taxi-ul la gradinita?
Ziua nspe la patrat: – Tati, vreu sa ma duci la gradinita cu masina!
Astazi tati a cedat. Data viitoare am zis ca o sa ii duc eu, cu masina mea Flinstone – imi trebuie o cutie de carton si multa rabdare.
În timp ce discutam cu Manzel, vine la mine gremlinul numai un zâmbet și îmi spune ”-Mami, eu și cu gremlinul frate am prăpădit toată hârtia albă, am mâzgălit toate foile mici !” . ”-Cum, foile din sertar, alea de la Nașa, la care nu aveți voie să umblați ?” am întrebat eu naivă, în timp ce un rânjet de satisfacție, care îi brăzda toată fața, îmi confirma că trebuie să ajung urgent la locul crimei.
O evaluare dintr-o privire: un top de hârtie albă și un top de hârtie colorată zăceau rănite pe tot covorul – mâzgălite, tăiate cu foarfeca, pătate cu lipici… un adevărat papirocid, cu pagube materiale destul de mari.
Respir adânc, în timp ce îmi amintesc urmatoarul discurs : “Gremlinilor, când faceți vreo prostie, veniți și spuneți-mi imediat. Mai bine să știu de la voi și să pot corecta la timp, decât să descopăr singură și să mă enervez. Deci așa să știți de la mine: faceți o prostie, mă anunțați imediat, promit să nu mă supăr pe voi”.
*Din punctul de vedere al gremlinilor, ei denumesc ”ieri” orice etapă din trecut: acum 2 minute, acum 2 secunde, acum 2 ani, săptămâna trecută sau acum 10 secole.
-Mami, hai să o sunăm pe bunica! Vreau să vorbesc cu bunica! ACUM!
Mă execut, de altfel începusem să formez numărul de telefon cu mult înainte de a deveni gremlinul isteric. Cum la celălalt capăt nu răspunde nimeni, iar eu nu pot rămâne cu niște curiozități nelămurite, îl întreb pe copil ce voia să vorbească așa urgent, ce voia să îi spună bunicii.
-Tu nu vrei să mergem în parc și bunica mi-a promis că mă duce ea.
**************************************************
Îmi anunț gremlinii că va fi ziua bunicii în curând și îi întreb ce cadou propun ei să îi luăm. Unul zice flori – frumos, testul trecut. Celălalt zice hârtie, creioane și carioci. Încep să râd și mă apucă predica cu ”fiecare are preferințele lui, ceea ce ție îți place nu se potrivește altora, bunica are alte pasiuni…”.
Plictisit de discurs, gremlinul mă întrerupe după vreo două minute de politețe (fiind copil, posibil totuși ca 2 minute să fi fost timpul real de reacție al creierului lui la primele mele cuvinte- atât i-a luat să proceseze că debitez prostii):
-Dar eu, când merg la bunica, am nevoie de hârtie și creioane ca să desenez!
– Copile, vino să îmi povestești ce ai făcut azi la grădiniță!
-M-am jucat, am fost în parc și din parc ți-am adus o surpriză.
– Pietricele ? Bețe? întreb eu de una singură, în timp ce gremlinul cotrobăia de zor prin ghiozdan. Vine din hol plângând și, cu lacrimi în ochi, îmi răspunde:
-Nu, pusesem în ghiozdan furnici, dar nu le mai găsesc! Îți aduc mâine altele…
***************************************************************************
– Copile, te rog, nu mai tot închide gardul de la bucătărie.
Peste cinci minute, aceeași rugăminte, de data asta cu explicații : ”am treabă și mă enervează să tot deschid portița asta, uite nu e nimic pe foc și nici nu sunt cuțite pe masă, poate să rămână deschisă”.
Desigur, peste alte minute, iar se aude un zdrang – trântit gardul, nervi întinși, eu izbucnesc cu un – Măi, ce înseamnă asta? De ce tot închizi gardul?
– Dar e o muscă la bucătărie și eu nu vreau să vină la mine !!! zise gremlinul de cealaltă parte a porții…
După ce mi-a rearanjat Manzel calculatorul pe birou (cu artă și răbdare, prins frumos cablurile de zici ca am calculator wireless, bătut obrazul la nevastă că a lipit prelungitorul de raft cu superglue, fără nici un pic de simț estetic – ”Cum, frate, să lași cablul ăsta să atârne prin față, pe tine nu te dor ochii deloc privind așa ceva?!?”), imediat mi-am adus aminte că am mouse-ul stricat. Imediat după, nu înainte de a lega Mazel cu șapte arici multele firele ce duc in fundul PC-ului, nu înainte de a trece prin toate găurile de șarpe legătura asta.
Înțelegător, îmi propune soluția: -Pot să îmi cumpăr eu alt mouse și ți-l dau ție pe al meu?
Când vine vorba de IT, asta e veșnica mea dilemă și povară. Eu nu o să mă îndur vreodată să îmi iau ceva la standardele lui Manzel, fiindcă nu am nevoie, zic că se strică orzul pe gâște. Și trebuie mereu să aleg între ceva nou, al meu, colorat în roz, dar cu performanțe limitate și ceva second hand de la Manzel, cu garanția calității. O soluție ar fi să il conving să își ia mouse roz, să îmi placă și mie când l-oi primi de pomană când se strică (se strică, adică insesizabil, din când în când, mouse-ul face singur nu știu ce click care nu e nici dreapta, nici stânga, ceea ce chiar devine o problemă la CS)- răbdare numai să am să văd porcii zburând și să vină mai întâi Paștele Cailor, că se realizează și asta.