Atunci cand cineva, in ciuda incoerentei tale, sta si isi bate capul, descifreaza si mai ales intelege acel wtf whatever it was you wanted to say.

Cum la sfarsit de aprilie a aparut o noua versiune de Ubuntu, il rog pe Manzel deschid IT ticket la Manzel sa faca un upgrade si, daca tot umbla cu laptopul meu, sa faca si un sistem check la Windows.

Ca sa lucreze omul mai cu spor, il las in pace si ma duc in treaba mea (aspirator, curatenie, smotru). Si cum eram eu prinsa in activitati casnice, numai ce-l aud pe Manzel strigand: “Draga, vino repede repede incoace!”

Executa-te, Ioane! Lasa totul si fugi, ca arde…  Si iata ce vad: Manzel, tolanit in fotoliu, imi da sa-mi arate laptopul. Ma uit, vad o bara ce se coloreaza treptat in albastru, aproape de sfarsit, undeva pe la 98% installing updates. Pe fata lu’ Manzel, un zmabet laaaaaaaaarg si satisfacut.

Incep interogatoriul:

– Pai? De ce m-ai chemat? [si o mana in sold, desigur]

– Vezi tu cum stau eu asa lenes in fotoliul asta?!? da Manzel sa raspunda. Ei bine, stii ce fac eu acum? MUNCESC!!!

– Ha???

– Scrie pe ecran “installing”? Scrie. Eu am dat comanda install  am apasat butonul “yes” la intrebarea “install updates?”, deci se cheama ca acum instelez update. Asta intra la timp de lucru, deci rezulta ca acum eu muncesc.  Uite ca s-a terminat, pot sa fac o pauza… Tu mai ai mult pe acolo? Nu vrei sa iei si tu o pauza si nu faci si tu o cafea?

In primul rand, un dram de lasitate. Dramul ala de lasitate iti ofera o viziune asupra lucrurilor care, prin natura lor, sunt impotriva firii tale. [Ca de exemplu, atunci cand spunem ” eu nu ma vad facand asta!”].

Restul e inconstienta, speranta, credinta.

Pe seara, in zi de inchidere (deci taman cand e nebunia mai mare in contabilitate), vine unul din sefii mari la mine si imi reproseaza, mai in gluma dar cu ton serios:

– Alexutza, zice el, acum cateva ore te-am intrebat pe sametime ce mai faci si tu mi-ai raspuns inapoi “ce pot face pt tine”.

Si apoi, catre restul oamenilor din jur: “Auziti, bre, oameni buni, chiar asa mi-a raspuns: ce pot face pentru tine?!? Cand eu am intrebat-o frumos ce mai face…”

Dialogul pe sametime o fost cam asa:

– hello

– hello

– how are you?

– how can I help you?

Amu, voi astia care oti mai fi tentati sa faceti la fel ca mine, luati bine de seama ca eficienta nu este intotdeauna cea mai buna cale spre rezultate. In dorinta mea de a nu pierde timpul omului, l-am facut sa isi rupa din timp, sa vina la mine si sa imi dea de inteles ca am fost umpic cam nepoliticoasa…Si asta nu pentru ca omul s-a simtit jignit, ca doar ma cunoaste si stie ca am ceva bun simt in mine (sau cel putin atata cat sa nu il jignesc pe fata, in mod intentionat).

Pina azi eram convinsa ca acel “how are you” e un fel de second hello, iar tot recitalul “ca va? ca va bien, e toi” e doar dialog de rutina. Pina azi, cand vad lucrurila la 180 de grade in partea opusa.

Daca voi avea chef vreodata sa dezvolt ideea (si anume de ce la intrebarea “ce mai faci” chiar se raspunde cu ceva legat de cum te simti si ceea ce faci), atunci am 2 note scurte de subsol:

– Eugenia Voda, convorbiri cu Al.Paleologu=> despre ipocrizie in lumea civilizata. Orice om in societate joaca teatru. Minciunile conventioanale.

– Andrei Rosca: Sunt lucruri pe care nu le poti mima.

Noaptea: “Cred ca am racit de mi-o fi asa frig… Hai sa inchid aparatul asta conditionat, ca oricum mai mult de 20 de grade nu face caldura”

Dimineata: “Uite ca si intr-un hotel de 4 stele, galagia de afara se aude la fel de tare ca si cum ai fi direct in strada… La urma urmei nu ai ce sa-i faci, drujbele si polizoarele chiar nu ai cum sa le acoperi cu termopane”

A doua zi seara, vrand sa dau perdeaua la o parte si sa privesc pe fereastra trecatorii: “Oare de cand o fi geamul asta deschis? “

Pe finalul unei discutii cu Manzel, ii zic pe un ton grav si serios:  “- Da, intr-adevar, asa este… ai dreptate, bine faci”.

Iar in urmatoarele 5-10 secunde, total inocenta, pe tonul omului care se trezeste din reverie: “Pardon, iarta-ma, nu am fost atenta… ce ziceai?”

Dimineata, in drum spre serviciu, tin un discurs emotionant despre semnificatia snurului de martisor, la o temperatura de minus cinci grade. La tot entuziasmul meu debordant, pus mai mult sau mai putin pe seama celor 3 cani de cafea desertate pe gat la micul dejun, singura intrebare pe care o primesc legata de Martisor este “Cum adica, in tara voastra primavara nu vine pe 21 martie ?”.  Mda, touche…
***

La pranz, nimerim intr-un fel de cafenea. Nu ne-am lasat pacaliti de primul indiciu: cum intri pe usa, observi ca din 30 de mese, doar vreo 5 sunt ocupate, si la alea se serveste cafea/suc.  Noi eram decisi sa incercam ceva nou, in plus facusem pe jos doar 3 centimetri de harta mapy.sk.

Ne asezam, asteptam sa ne bage si pe noi cineva in seama. Cu foamea in gat, suntem intelegatori, respiram adanc, zambim si asteptam. Vine o tanti, ii cerem meniul de pranz (ala de pe net, unde erau vreo 5 feluri de supa, 6 feluri de mancare si vreo inca 3 feluri de desert). Pare ce-i drept cam surprinsa, dar in fine, se executa. Se indreapta spre masa alaturata, ii intreaba pe clienti: “permiteti sa iau meniul?”, se intoarce victorioasa cu o bucata de hartie , o jumatate de A4 printata, pe care o intinde undeva in aer, deasupra capetelor noastre. Desigur, dispare imediat, doar de aia am cerut meniu de pranz, ca suntem oameni indecisi si ne-o fi trebuind timp sa luam o hotarare asa de importanta.

Se intoarce, atrasa probabil de galagia de la masa noastra: ghiortz? ghiortz-ghiortz! vorbeau stomacurile noastre intre ele. “- Sa stiti ca din meniul 3 nu mai e nici o portie”. Bun, asta e, meniul cel mai bun, singurul care continea vreo farama de carne s-o terminat. Ne repliem,  alegem altceva… si desigur asteptam. Se intoarce cu una bucata de farfurie de mancare si anunta: Imi pare rau, asta e ultimul fel din meniul nu stiu care, doriti altceva? Eu una oftez…. da’ adaaaaaaaaanc!

Asteptam in continuare. Si asteptam. Da’ asteptam! Ca deh, ne gandim noi, la 5.20 euro/meniul in conditiile in care media e 4 euro/meniu… sa vezi cata mancare o sa baam in noi!!!

Intr-un final, o vedem venind cu niste farfurii mari cat un OZN, defapt pe chelnarita nici o mai zarim in spatele farfuriilor uriase. Ni le intinde tacticoasa, intr-un ritm leeeeeeeeeent si ne ureaza pofta buna pe limba ei. Nu stiu ce am comandat, oricum nu avea importanta, avand in vedere ca ne-a adus ce mai ramasese din toate meniurile alea. Dar nu m-as fi asteptat sa mi se aduca o mana de tortelini cu urme de spanac, de parca ar fi scuipat pe ele Popey, iar deasupra un covor de frunze de maghiran sau ce iarba o fi fost aia; cert este ca nu mi-as fi inchipuit vreodata ca poti servi frunze drept garnitura la macaroane…

Cum terminam de mancat, scoatem fiecare banii, ii punem pe masa si incercam sa ne facem cunoscuta intentia noastra de a achita cat mai curand. Fatuca vine, ne priveste de la inaltime si ne intreaba: “mai doriti si altceva?”. “- Nimic altceva decat nota de plata, va rugam” “- Cum, nu doriti si desert? e inclus in meniul de pranz” “-Bine, ce desert este?” “- Croaisante proaspate”. Si ca sa nu ne simtim pagubiti (oricum am decis ca in drumul inapoi spre serviciu ne luam cate o pizza sa ne astamparam foamea), acceptam.

Trec 5 minute, trec 10 minute…”-Stiti cumva daca  mai dureaza?”, intrebam noi politicos pe tanti ospatarita. “- Ma duc sa verific acum cu bucatarul”. Aha,si tot ce retinem noi este cuvantul cheie “bucatar”… Deci croissantele astea chiar se fac acum! Nu mai conteaza asteptarea, o sa fie proaspete si fierbinti, intocmai ca in reclama!

Si peste alte 5 minute, tanti vine cu 2 doua croaissante si 2 prajituri : “imi pare rau, dar croaissantele s-au terminat”. [WTF?!!, nu le coceati acum 10 minute?]. Desigur, toate deserturile scoase direct de la frigider si nici macar incalzite la microunde.

La final, eu am cerut cartea de vizita, spre nedumirirea colegilor mei.

Incantata nevoie mare ca de data asta chiar am reusit sa imi pun in bagaj doar tzoalele strict necesare (ceea ce se explica prin faptul ca nimeni nu s-a invrednicit sa  calce in wk-end), ma duc fuga la Manzel sa capat laude:
– Pufu, uite: 5 bluze, 5 chiloti, 5 perechi de soseti, pijama nu-mi trebuie, gata!
– Aha, si toate cosmeticele din baie care iti umplu juma de geamantan le lasi acasa?
– Merde!

***
Se pleaca in grup organizat, ne intalnim in fata garii. Ne impartim bagajele intre cele doua microbuze: microbuzul de 18 persoane are loc de bagaje  numai pentru 8 oameni; celalalt microbuz, de 8 persoane, primeste generos restul catrafuselor. Pentru curiosi, pe vanul mai mic scrie Mercedes 😀

Plecam. Cu tot simtul meu lipsa de orientare, observ totusi ca ne indreptam catre iesirea spre Viena, in loc sa mergem catre Ikea/Olympia. Ridic capul sa cercetez pe unde naiba suntem: in fata corporatiei! Se pare ca cineva a uitat ceva la birou… Nope, ne-am intors sa culegem o ametita care avea impresia ca punctul de plecare e din fata intreprinderii.

***
In microbuzul asta de 18 persoane se simte fiecare imbinatura dintre dalele autostrazii cehesti. In timp ce tremur din fiecare incheietura, ma gandesc ca un scenariu de film de groaza ar fi un vanul asta, pe autostrada asta, plin cu zombie- si sa auzi cum li se zgaltaie maxilarele!!

La imbinaturile ceva mai denivelate/ la hopuri, fara centura, ai toate sansele sa constati ca distanta dintre capul tau si tavanul masinii nu e chiar asa de mare precum credeai…

***

Am intrat in ceata, odata cu trecerea granitei la slovaci.  Mi-a ramas scenariul cu zombie in minte si singurul lucru la care ma gandesc este ca actele mele sunt in ghiozdanul care a ramas in celalalt van; daca vin astia si ma omoara, nici macar nu ma pot identifica mai tarziu.

***

Seara, la sfarsit de program, le aud pe fete: -Alex, noi am plecat la hotel [nu facusem inca check-in si eram cu toate bagajele dupa noi].  – Ok, zic eu, ati chemat deja taxi? – Nu, mergem pe jos.

Tusesc, imi dreg vocea ca sa-mi inghit nedumerirea careia nu i-am dat glas: “are you f****-ing out of your mind?!?” . Intrebarea se pare ca mi s-a citit totusi din priviri… Mi se raspunde ca e aproape (intr-adevar 3 km, dintre care ultimul in panta la deal) si ca nu-i bai, geamantanele sunt pe roti. Mda, femei la 30 de ani isi risca sanatatea pentru 1.5 euro/persoana, cat face cursa. Ca deh, daca nu li  deconteaza?

Hai sa vedem ce ma asteapta maine, doar maine e marti, si pe deasupra e si zi de inchidere! (inchidere de luna contabila)

Dupa vreo doua ore de invartit prin Globus la cumpaturi, trecem de casa de marcat, punem toate cele in cos… si Alexutza incepe:

– Asteapta-ma puuutin, tre’ sa ma duc pina la farmacie

Si Manzel, pe care ce-i drept l-am uitat numai de vreo cateva in fata respectivei farmacii asteptandu-ma,  incepe carcoteala: ba ca nu am nici o nevoie urgenta, ba ca mai venim si maine, ba ca mai bine imi ia flori si vin eu singura alta data. Si uite asa omu’  meu mi-a prezentat vreo doua duzini de optiuni si variante, pe care le-am respins, desigur,  numai cu argumente valide. La finalul dezbaterii, care de altfel avusese loc fix, dar FIX in fata farmaciei, cand dau sa intru, exclam: “Bai da’ la astia a inchis deja de juma de ora!”

Manzel, nervos: “Nu puteam dreaq sa tac din gura? Ma gasii taman acum sa iau atitudine!”