Pe finalul unei discutii cu Manzel, ii zic pe un ton grav si serios:  “- Da, intr-adevar, asa este… ai dreptate, bine faci”.

Iar in urmatoarele 5-10 secunde, total inocenta, pe tonul omului care se trezeste din reverie: “Pardon, iarta-ma, nu am fost atenta… ce ziceai?”

Dimineata, in drum spre serviciu, tin un discurs emotionant despre semnificatia snurului de martisor, la o temperatura de minus cinci grade. La tot entuziasmul meu debordant, pus mai mult sau mai putin pe seama celor 3 cani de cafea desertate pe gat la micul dejun, singura intrebare pe care o primesc legata de Martisor este “Cum adica, in tara voastra primavara nu vine pe 21 martie ?”.  Mda, touche…
***

La pranz, nimerim intr-un fel de cafenea. Nu ne-am lasat pacaliti de primul indiciu: cum intri pe usa, observi ca din 30 de mese, doar vreo 5 sunt ocupate, si la alea se serveste cafea/suc.  Noi eram decisi sa incercam ceva nou, in plus facusem pe jos doar 3 centimetri de harta mapy.sk.

Ne asezam, asteptam sa ne bage si pe noi cineva in seama. Cu foamea in gat, suntem intelegatori, respiram adanc, zambim si asteptam. Vine o tanti, ii cerem meniul de pranz (ala de pe net, unde erau vreo 5 feluri de supa, 6 feluri de mancare si vreo inca 3 feluri de desert). Pare ce-i drept cam surprinsa, dar in fine, se executa. Se indreapta spre masa alaturata, ii intreaba pe clienti: “permiteti sa iau meniul?”, se intoarce victorioasa cu o bucata de hartie , o jumatate de A4 printata, pe care o intinde undeva in aer, deasupra capetelor noastre. Desigur, dispare imediat, doar de aia am cerut meniu de pranz, ca suntem oameni indecisi si ne-o fi trebuind timp sa luam o hotarare asa de importanta.

Se intoarce, atrasa probabil de galagia de la masa noastra: ghiortz? ghiortz-ghiortz! vorbeau stomacurile noastre intre ele. “- Sa stiti ca din meniul 3 nu mai e nici o portie”. Bun, asta e, meniul cel mai bun, singurul care continea vreo farama de carne s-o terminat. Ne repliem,  alegem altceva… si desigur asteptam. Se intoarce cu una bucata de farfurie de mancare si anunta: Imi pare rau, asta e ultimul fel din meniul nu stiu care, doriti altceva? Eu una oftez…. da’ adaaaaaaaaanc!

Asteptam in continuare. Si asteptam. Da’ asteptam! Ca deh, ne gandim noi, la 5.20 euro/meniul in conditiile in care media e 4 euro/meniu… sa vezi cata mancare o sa baam in noi!!!

Intr-un final, o vedem venind cu niste farfurii mari cat un OZN, defapt pe chelnarita nici o mai zarim in spatele farfuriilor uriase. Ni le intinde tacticoasa, intr-un ritm leeeeeeeeeent si ne ureaza pofta buna pe limba ei. Nu stiu ce am comandat, oricum nu avea importanta, avand in vedere ca ne-a adus ce mai ramasese din toate meniurile alea. Dar nu m-as fi asteptat sa mi se aduca o mana de tortelini cu urme de spanac, de parca ar fi scuipat pe ele Popey, iar deasupra un covor de frunze de maghiran sau ce iarba o fi fost aia; cert este ca nu mi-as fi inchipuit vreodata ca poti servi frunze drept garnitura la macaroane…

Cum terminam de mancat, scoatem fiecare banii, ii punem pe masa si incercam sa ne facem cunoscuta intentia noastra de a achita cat mai curand. Fatuca vine, ne priveste de la inaltime si ne intreaba: “mai doriti si altceva?”. “- Nimic altceva decat nota de plata, va rugam” “- Cum, nu doriti si desert? e inclus in meniul de pranz” “-Bine, ce desert este?” “- Croaisante proaspate”. Si ca sa nu ne simtim pagubiti (oricum am decis ca in drumul inapoi spre serviciu ne luam cate o pizza sa ne astamparam foamea), acceptam.

Trec 5 minute, trec 10 minute…”-Stiti cumva daca  mai dureaza?”, intrebam noi politicos pe tanti ospatarita. “- Ma duc sa verific acum cu bucatarul”. Aha,si tot ce retinem noi este cuvantul cheie “bucatar”… Deci croissantele astea chiar se fac acum! Nu mai conteaza asteptarea, o sa fie proaspete si fierbinti, intocmai ca in reclama!

Si peste alte 5 minute, tanti vine cu 2 doua croaissante si 2 prajituri : “imi pare rau, dar croaissantele s-au terminat”. [WTF?!!, nu le coceati acum 10 minute?]. Desigur, toate deserturile scoase direct de la frigider si nici macar incalzite la microunde.

La final, eu am cerut cartea de vizita, spre nedumirirea colegilor mei.

Incantata nevoie mare ca de data asta chiar am reusit sa imi pun in bagaj doar tzoalele strict necesare (ceea ce se explica prin faptul ca nimeni nu s-a invrednicit sa  calce in wk-end), ma duc fuga la Manzel sa capat laude:
– Pufu, uite: 5 bluze, 5 chiloti, 5 perechi de soseti, pijama nu-mi trebuie, gata!
– Aha, si toate cosmeticele din baie care iti umplu juma de geamantan le lasi acasa?
– Merde!

***
Se pleaca in grup organizat, ne intalnim in fata garii. Ne impartim bagajele intre cele doua microbuze: microbuzul de 18 persoane are loc de bagaje  numai pentru 8 oameni; celalalt microbuz, de 8 persoane, primeste generos restul catrafuselor. Pentru curiosi, pe vanul mai mic scrie Mercedes 😀

Plecam. Cu tot simtul meu lipsa de orientare, observ totusi ca ne indreptam catre iesirea spre Viena, in loc sa mergem catre Ikea/Olympia. Ridic capul sa cercetez pe unde naiba suntem: in fata corporatiei! Se pare ca cineva a uitat ceva la birou… Nope, ne-am intors sa culegem o ametita care avea impresia ca punctul de plecare e din fata intreprinderii.

***
In microbuzul asta de 18 persoane se simte fiecare imbinatura dintre dalele autostrazii cehesti. In timp ce tremur din fiecare incheietura, ma gandesc ca un scenariu de film de groaza ar fi un vanul asta, pe autostrada asta, plin cu zombie- si sa auzi cum li se zgaltaie maxilarele!!

La imbinaturile ceva mai denivelate/ la hopuri, fara centura, ai toate sansele sa constati ca distanta dintre capul tau si tavanul masinii nu e chiar asa de mare precum credeai…

***

Am intrat in ceata, odata cu trecerea granitei la slovaci.  Mi-a ramas scenariul cu zombie in minte si singurul lucru la care ma gandesc este ca actele mele sunt in ghiozdanul care a ramas in celalalt van; daca vin astia si ma omoara, nici macar nu ma pot identifica mai tarziu.

***

Seara, la sfarsit de program, le aud pe fete: -Alex, noi am plecat la hotel [nu facusem inca check-in si eram cu toate bagajele dupa noi].  – Ok, zic eu, ati chemat deja taxi? – Nu, mergem pe jos.

Tusesc, imi dreg vocea ca sa-mi inghit nedumerirea careia nu i-am dat glas: “are you f****-ing out of your mind?!?” . Intrebarea se pare ca mi s-a citit totusi din priviri… Mi se raspunde ca e aproape (intr-adevar 3 km, dintre care ultimul in panta la deal) si ca nu-i bai, geamantanele sunt pe roti. Mda, femei la 30 de ani isi risca sanatatea pentru 1.5 euro/persoana, cat face cursa. Ca deh, daca nu li  deconteaza?

Hai sa vedem ce ma asteapta maine, doar maine e marti, si pe deasupra e si zi de inchidere! (inchidere de luna contabila)

Dupa vreo doua ore de invartit prin Globus la cumpaturi, trecem de casa de marcat, punem toate cele in cos… si Alexutza incepe:

– Asteapta-ma puuutin, tre’ sa ma duc pina la farmacie

Si Manzel, pe care ce-i drept l-am uitat numai de vreo cateva in fata respectivei farmacii asteptandu-ma,  incepe carcoteala: ba ca nu am nici o nevoie urgenta, ba ca mai venim si maine, ba ca mai bine imi ia flori si vin eu singura alta data. Si uite asa omu’  meu mi-a prezentat vreo doua duzini de optiuni si variante, pe care le-am respins, desigur,  numai cu argumente valide. La finalul dezbaterii, care de altfel avusese loc fix, dar FIX in fata farmaciei, cand dau sa intru, exclam: “Bai da’ la astia a inchis deja de juma de ora!”

Manzel, nervos: “Nu puteam dreaq sa tac din gura? Ma gasii taman acum sa iau atitudine!”

Pe baza  experientelor experimentelor cu de’a Manzel si alti Manzeli, am ajuns la concluzia urmatoare:

Cele mai bune solutii de eficientizare a muncilor gosporesti le aflam atunci cand barbatii se vad nevoiti sa presteze singuri activitati casnice.

Detalii si exemplificari in episoadele urmatoare.

Sunt oameni care, prin povestea vietii lor, ajung sa ti-o marcheze pe a ta. La inceput doar cu un gand ori o frantura de idee. Apoi cu lectii de viata, invatate pe spinarea lor.

Ardelle si-a imprastiat iubirea in stil boem, iar acum, cand are cel mai mult nevoie de cineva alaturi, e sigura.

Ma tot trezesc de ceva timp incoace ca eu, fiinta calma si rabdatoare, o tot reped pe o fatuca ce imi cere ajutorul in munca de la corporatie. Si fiindca imi dau seama ce se petrece, in ultimul timp am dezvoltat un tip de politete care sa-mi mascheze neplacerea de a colabora cu ea. Este uimitor cum capat un zambet blajin de cate ori o vad indreptandu-se spre biroul meu si cum vocea mea capata intonatiile mieroase ale unui oltean:”are you looking for me?”.

Continue reading →

1. Se iau rufele din cos si se pun in masina. Dupa caz, se iau atatea rufe cate se gasesc in cos sau cate pot sa incapa in masina de spalat. In cazul 2, daca dupa ce s-a umplut pina la refuz cuva masinii de spalat mai ramane pe dinafara doar un singur tricou, acesta se va spala separat (adica singur)in transa urmatoare. In ambele cazuri, notiunea de sortare a rufelor e ceva neinventat.

2. Se pune detergent, calgon, lenor. De catre nevasta prevazatoare, desigur. Altfel, barbatul va spala rufele la fel precum spala si vasele, la jet puternic de apa fierbinte (90 de grade sa fie, indiferent de natura tesaturii)

3. Dupa ce se termina ciclul de spalare, barbatul va deschide laaaaaaaarg usa masinii de spalat, lasand aerul sa patrunda inauntru si sa circule netulburat. Acesta este procesul de zvantare a rufelor.

4. “Nevasta, eu am spalat, de intins poti sa le intinzi si tu”

Cum munceam eu ca un slujbas fruntas la corporatie, in plina inchidere de luna contabila ma trezesc cu un apel pe mobil de la Badea. La inceput ezit sa ii raspund, data fiind politica companiei care spune “convorbirile la mobil se poarta in afara spatiului de lucru”- ori asta ar fi insemnat sa ma intrerup 5 minute din activitatea deosebit de importanta pe care o aveam de facut in momentul acela! Apoi ma gandesc ca deh, Badea e practic familie, prin urmare apelurile de ea au high-priority. Si raspund intr-o suflare: “Servus, Badeo. Te sun eu ceva mai incolo [si dupa ce mi-am facut calculele mintal cand as putea sa termin munca si sa fiu disponibila],sa zicem pe maine seara e ok?”

De la celalalt capat al firului se aude: “Bine bah, voiam numa’ sa-ti spun ca mi-am operat barbatul si ca e bine. Si sa iti transmit La multi ani pentru Manzelul tau, ca mi se pare ca e ziua lui azi”.

Degeaba am vizualizat in secunda urmatoare ca ma transpun in pielea strutului din desenele animate (ala de e alergat tot timpul de coyote ugly), ca imi iau o lopata, sap o groapa, ma arunc in ea si torn inapoi peste mine tot nisipul (ati observat ce viteza are strutul ala? cu viteza aia mi-as fi sapat groapa!) Mult mai aproape de realitate e imaginea asta.

Pina la acest incident, eu nu as fi recunoscut in ruptul capului ca aveam nevoie de ajutor. Privind acum in urma, mi se pare strigator la cer cum aveam eu impresia ca nu imi pot permite sa sacrific  5 minute din viata de corporatist in favoarea vietii private (mai ales ca nu lucram in vreo centrala nucleara). Ce s-ar fi intamplat daca  Badea, spre exemplu, s-ar fi pus la mintea mea si mi-ar fi raspuns “bine, alexutza, vorbim maine”? As fi terminat un proiect cu 5 minute mai devreme, fapt total irelevant la nivel corporatist. La fel de irelevant ar fi fost si daca as fi terminat acelasi proiect cu 5 minute mai tarziu decat niscaiva termene limita. Asadar, minutele alea nu schimba cu nimic viata de corporatist, insa pot schimba viata privata. Si, la urma urmei, viata personala e cea care conteaza si de calitatea careia ar trebui sa ne pese (in nici un caz invers).

Sa nu uitam ca nu as fi tras nici o invatatura daca as fi ignorat apelul de la Badea, asa cum probabil as fi avut tendinta sa o fac acum ceva timp in urma, in aceleasi conditii. E cazul sa multumim aici lui Manzel, cel care a avut o rabdare imensa (si totodata mii de draci) pina sa educe rebelul din mine cum ca atunci cand te cauta familia si prietenii, apoi mort-copt raspunzi la telefon si nu ii ignori!