Azi Manzel si-a facut ordine printre cd-uri si arunca vreo 20-30 numai cu sisteme de operare.Oare pe ce lume am trait pina acum, crezand gresit ca sistemele de operare pentru PC  se impart in 3 categorii: Mac, Windows si Linux? 🙂

Ca sa nu ating pragul rabdarii tot asteptand niscaiva porniri casnice din partea lui Manzel, azi i-am trasat lista de sarcini. Bilant: toate sarcinile indeplinite + un aspirator ars, caci domnu’ avuse si initiative proprii

In toiul frecarii de podele, numai ce aud un glas suparat venind dinspre directia lui Manzel: “Ai umblat tu cumva cu cutter-ul meu?”  Dau sa ii raspund, crezand ca nu gaseste cutter-ul, insa intrebarea se repeta: “Ai umblat tu cumva cu cutter-ul meu si mi l-ai stricat?!?”  Ah, brusc copilaria incepe sa mi se deruleze inaintea ochilor, cu toate momentele in care tata ma intreba cu acelasi glas fioros: “Ai pus tu mina pe….?” (e stricat, numai tu puteai sa umbli cu el si sa il strici!”). Desigur, adult fiind nu pot sa dau decat acelasi raspuns pe care l-am dat in repetate ori: “Nu stiu, de ce?”. Ceea ce gandesc, respectiv “Mare lucru, un cutter… si daca l-am stricat, ce?!?”, stiu din experienta ca e mai bine sa nu spun. Fiindca de partea adversarului nu este un cutter, ci cutter-ul magic, care trece prin lama lui balauri, zmei si gheonoaie… Incredibil cum se ataseaza barbatii astia de niste unelte, iar cand profanii ca mine le strica din greseala, se darama nu un univers, ci zeci de universuri. Desi in casa mai sunt vreo 3-4 cuttere imprastiate prin debara si hol, Manzel se apuca sa repare pretiosul cutter, desfacandu-l si  indreptandu-i la loc lama pe care am pangarit-o eu, cu atingerea mea. (Desigur ca, desfacand jucaria, au sarit vreo 2 arculete pe care le-am cautat 5 minute…).

Ma intorc la podelele mele, lasandu-l pe Musiu in activitatile sale mestesugaresti. Nu trece mult timp si aceeasi voce suparata incepe sa bombane. “Mda, de ar face astia treaba fara sa atraga atentia asupra lor”- de gandit,gandesc, dar nu rostesc nimic. Si Manzel se infatiseaza cu aspiratorul de masina mutilat: “Arunca-l la gunoi, imi zice, nu vreau sa il mai vad, nu e bun de nimic”. “Ce facusi, bre, cu el, cu ce-ti casuna?” “Pai am vrut sa imi aspir praful din calculator, si bateria era slaba, si am vrut sa il pun la curent direct [aha, la asta folosea cutterul!], si nu a mers. Si gata, arunca-l, oricum nu era bun”.

Trag eu concluzia cum ca…aspiratorul s-a stricat singur. Fiindca numai Alexutza, pe ce pune mana, strica. Ori Manzel nu e Alexutza, nu-i asa?

Mi-a luat cam vreo 15-20 de  ani pina cand intamplarea mi-a demonstrat de ce mama mea m-a invatat ca la “multumesc” se raspunde intotdeauna “cu placere”.

Acum mult mult timp, mi s-a spus “multumesc” nici eu nu mai stiu pentru ce. Am raspuns “pentru nimic”. Strainul care mi-a multumit s-a indepartat, iar eu am ramas cu mama mea tinandu-mi “predici”. Ca trebuia sa spun “cu placere”, ce-i aia “pentru nimic”? Discutia a inceput cu “nu e frumos, nu e politicos sa raspunzi asa”, argument la care adolescentul din mine a scos la iveala arma contrazicerii numita “da’ de ce?”. Mama, exasperata, mi-a spus pe un ton suparat ca atata timp cat eu mi-am dat silinta sa ma deranjez sa ajut pe cineva, nu e acelasi lucru ca si cand nu as fi luat atitudine- adica nimic. Am procesat argumentatia finala, am ajuns la concluzia ca are sens si m-am potolit.

Ieri, intr-o singura zi de serviciu, primesc ca raspuns la  multumesc: “e-n regula” (it’s fine), “nu conteaza” (nevermind)… si explodez.  Ah, fir-ati voi sa fiti nesuferiti cu replicile voastre, ca pe voi se pare ca nu a avut nimeni cine sa va invete !!

Cum am lipsit din oraș, cum au mai spart ăștia șoseaua…Se lucrează nu numai pe porțiunea de la IBM + șoseaua de centură, ci și pe podul de la ieșirea din oraș spre Viena, dinainte de Hornbach.

Băieți dăștepți noi, iată ce ne gîndirăm cand am iesit de la serviciu: decît să stăm în trafic în față la Hornbach, mai bine facem stinga spre Viena, evitam blocajul, mergem la Tesco si facem cumparaturile. Nu stiu cum socotiram noi ca salvam timp, caci de intors acasa ne-am intors la 9 seara. Cu siguranta ca 500 de metri bara la bara i-am fi parcurs in max. 10 minute si nici nu am fi cumparat atatea maruntisuri folositoare, dar complet inutile (de exemplu: vreo 2-3 tipuri de huse de haine, in conditiile in care hainele noastre nu stau in dulap decat in zilele in care avem musari de gradul I)

Unde o fi poezia acestui astru maret care imi bate in ochi ca un reflector ?!

e patru dimineata…

Poftim prognoza meteo, la sfarsit de martie:

p.s.  observati si pinguinul de pe banca, in ton cu anotimpul…

Mai zilele trecute (practic sa tot fie vreo luna) trecui in vizita pe la Ancutza. Ca fetele, ne inchiseram in bucatarie – nu pentru experimente gastronomice, ci pentru o barfa prelungita fara a fi deranjate de prezenta masculina.

Domnul casei, din politete si bun simt, ne lasa in pace. Ne lasa o ora, doua… Apoi tot din bun simt, dupa ce socoate in sinea sa ca barfa s-a termina, vine omul sa ne cinsteasca cu o visinata de casa. Povestim in trei pe unde am mai fost, ce am mai facut fiecare si pentru ca povestea sa prinda imagine, domnul pleaca si se intoarce cu un tablou.

Ancuza dintr-o data exclama:  -Super, Levi, uite ce idee de cadou faina!

Alexa si Levi, fiecare in sinea lui :-  ?!? De rostit, nu rostim nimic, dar fetele noastre exprima o nedumerire de-a dreptul bovina.

Ancutza nu se lasa si insista: – Uite, cand e ziua cuiva, nu-i asa ca ii  putem face cadou o poza de’asta de-a ta? ar fi un cadou foarte reusit, nu? Ce zici Alex?

Hmmm..rewind: “nu-i asa ca ii putem face cadou (adica noi, adica plural) o poza d’asta de’a ta (adica muncita de tine)? ar fi un cadou reusit, nu? (cum dreaq sa nu fie!!! o fi tipat Levente in sinea lui).

Alexutza se scuza la Levi ca nu poate accepta cadoul, nefiind inca ziua ei. Iar pe prieten’sa o sfatuieste ca data viitoare sa vorbeasca in dreptul ei.

Nu’s cum se face, ce entuziasm grozav le apuca pe femeile astea sa fie generoase pe seama barbatilor lor. Ancutza mea nu realizeaza ca Levi s-o fi muncit ceva pina sa faca o poza perfecta, in plus poate omu’ n-are chef sa dea poze din colectia lui. Si propunerea de cadou mai e facuta si in public, fara nici o avertizare! Dar Ancutza mea nu vede toate astea… ea vede geniul din Levi, care trebuie impartasit conform viziunilor femeiesti.

Totusi dincolo de grandomania asta uneori ne-la-locul ei, femeile se comporta astfel numai datorita increderii pe care o au in barbatul de linga ele. Dincolo de acel “las’ draga, ca il rog pe sotul meu sa te ajute, ca el stie/el poate/ el te rezolva imediat”, specia masculina ar trebui sa priceapa ca femeile nu s-ar angaja in astfel de afirmatii daca nu ar crede in capacitatile de Superman ale barbatilor.

Dar la barbati comoditatea bate orgoliul (taman ce l-am intrebat pe Manzel si mi-a confimat), asa ca astia niciodata nu isi vor da seama de subtilitatea cu Superman, ci vor observa numai partea cu “iar ma pui la treaba?”.

Din senin azi, cand trecui pe linga un aparat cu jucarii postat in holul unui magazin, m-o apucat asa o nostalgie de l-am rugat pe Manzel sa ne oprim putin. E unul din aparatele unde manevrezi un fel de gheara care, daca esti noros, poate sa apuce o jucarie din vitrina. Am avut trei incercari- la primele doua abilitatile mele s-au dovedit a fi tipic feminine. La a treia incercare, cand Manzel era in toiul sfaturilor practice “mai la stanga, mai la dreapta, frate fii putin atenta”, i-am cedat locul: “ia ma, incearca tu!”. Manzel nu ocheste spre jucaria pe care pusesem eu ochii (un ratatouille), ci pe o jucarie accesibila. Desfasuratorul emotiilor mele este simplu:

1. bucuria copilareasca + momentul de entuziasm cand aparatul a apucat si a eliberat o jucarie din vitrina

2. constientizarea faptului ca jucaria nu e speciala (cum ar fi fost ratatoiulle pe care pusesem ochii), ci de duzina – o caricatura de caine, de o culoare dubioasa inspre siclam

3. “daca vad un copil in preajma, ii dau lui jucaria”- gand rostit cu voce tare. Din pacate, rostit cu voce tare, caci Manzel a sarit ca ars: cum sa ii dau altuia cadoul pe care el s-a chinuit sa il obtina pentru mine?

Barbatii astia oare gandesc dincolo de acest simt al proprietatii dus pina la extrem ?!? Nu sunt genul de feminitate care la 30 de ani sa umple casa de papitoaie si mutunachi, previzibil “trofeul” va ajunge in cosul de gunoi. De ce sa ii fac o bucurie unui copil care s-ar fi intamplat sa fie prin preajma (copil care m-ar fi vazut cand eu am luat jucaria si si-ar fi dorit si el una), cand oricum noi am fost cei care am savurat momentul in care masinaria ne-a arucat jucaria…Cum ar zice Magarusul : “Real smooth, Shrek. “I’m an ogre! Arrr!” .

Princess Fiona: You know, you are acting like a… a…
Shrek: Go on, say it.
Princess Fiona: Like an ogre!
Shrek: Well, whether your parents like it or not, I am an ogre!
[growls at the dog to shut it up]
Shrek: And guess what, princess? That’s not about to change.
Princess Fiona: I’ve made changes for you, Shrek. Think about that.
[she leaves]
Donkey: Real smooth, Shrek. “I’m an ogre! Arrr!”

Luni am inceput-o bine. La ora 6:37 dimineata primesc sms de la banca, imi intrasera banii de salariu in cont. Am avut asa vreo  5 secunde de extaz, extaz care a compensat tot gustul amar strans intr-o luna de munca la Cooperativa Energizata de Intelect si Manata de Valori. (se poata citi si “mănată”, nu numai “mânată”).

Marti. La pranz  in decurs de ora a nins asa de naprasnic, incat intr-o ora s-a asternut strat de zapada. Blocaj pe drumul de intoarcere de la serviciu catre casa, in tunelul de pe soseaua de centura de  linga  Siratka (Dimbovita lui Brno), in prelungirea careia se lucreaza la vreo 3 poduri noi. Am aruncat o vorba in treacat,intrebandu-l pe Manzel daca n-ar fi mai bine sa luam tramvaiul in urmatoarea zi.

Miercuri.  Am fost la un pas de a veni pe jos cu tramvaiul, desi plecaseram de acasa cu auto. Imediat ce am parcat masina la Hornbach, Manzel se trezeste ca nu are la el nici buletin, nici pasaport, nici carnet de conducere, nici talonul masini, nici card si nici bani. Cand am iesit la pranz impreuna, l-am impuns cu un deget in brat sa vad daca pocneste… (de nervi, desigur). Morala:  ai grija grija ce iti doresti intr-o zi de marti, caci s-ar putea sa se indeplineasca

Joi. Trezire cu noaptea in cap pentru ca la 7:45 sa fim musai la serviciu (unii dintre noi, in speta Manzel, sunt legati de tichete cu ceas. Cam in genul unei bombe: daca nu esti la ora 7:45 logat pe serverele clientului, sare customerul in aer). Eu- Zombie umblator aproape toata ziua. Manzel- voios si bine dispus ca s-a trezit in nu stiu ce moment favorabil al ciclului de somn (mi-o fi insirat si vreo teorie pe tema asta, dar rolul nevestei intr-o casa de oameni normali este sa isi  asculte barbatul pasiv, nu sa ia seama la toate năstrușiile).

Vineri.  Dupa ce m-am luptat sa recuperez de la furnizori ceva banet pentru facturi platite de 2 ori, azi fac o dare de seama asupra veniturilor necuvenite care mi-au intrat in contul pe care il administrez. Si mi s-o rupt inima cand la 4 ore mai tarziu se aproba un ordin de plata prin care banii necuveniti se trimit inapoi beneficiarului de drept. In afara corectitudinii profesionale, as vrea sa-l stiu si io p’ala care trimite inapoi de nebun un car de bani cuiva care nici macar nu s-a sesizat (iar daca nu s-a sesizat, inseamna ca nu-i lipseste nimic).

Sambata. Zi lacrimogena si cu suspans. Io degeaba ma pling la Manzel ca vreau flori in ziua de 14 februarie, el imi cumpara flori  in ghiveci azi, vineri 13, de la Billa.