Oare atunci cand uiti laptopul in standby si dupa 6-7 ore vrei sa il deschizi, oare Windows verifica cata baterie mai ai inainite de a-si face ultimele actualizari? Altfel, mi s-ar parea foarte cinic acel “please don’t turn off your computer” in conditiile bateria e aproape descarcata.

In tara, in timpul unei plimbari catre un notar, copilul s-a julit putin la degetul care duce pardesiul. Pina si eu ma vait si lacrimez sincer atunci cand trag de pielitele degetelor pina la sange, asa ca am luat tragedia copilului in serios si i-am oferit un pansament. Ceremonie ca la circ, cu cantec, trambitat si “ta-da!”. Efectul real l-a depasit pe cel scontat: nu numai ca s-au oprit plinsetele si durerea copilului, dar minionul era in extaz. Odata trecuta teama ca s-ar putea sa refuze si sa nu vrea sa isi tina leucoplastul pe deget,  batatura mea de la calcai mi-a amintit cum de am putut fi eu asa prevazatoare si sa am leacul potrivit…

La notar am ajuns mai devreme cu cinci-zece minute, ca sa facem formalitățile de check-in la receptie inainte de ora fixa programata (cine suntem, ce vrem, cine ne-a trimis aici si de ce).  Dupa “check-in”,  ne punem pe asteptat, undeva pe niste scaune pe un hol. Asteptam 5, 10…. 15 minute, cu doi copii mici dupa noi, intr-un oras oarecum strain, la 500 km departare de orice ruda/cunostinta care ne-ar fi putut ajuta.

Spre finalul de sfert academic, cam in acelasi timp in care gremlinii mei faceau bile de abac din scaunele salii de asteptare, tarsaindu-le de podea, din unul dintre birouri iese o tanti. Ne-a intrebat pe cine cautam, iar Manzel i-a raspuns senin  “pe domnul Escu”. Pe usa de la intrare erau trecuti: Silviu Escu sr, Silviu Escu jr., Marcel Escu, Tudor Escu. Cumva facea sens ce spunea Manzel, asa ca tanti nu s-a dat batuta: “pe care dintre ei?”. Ca un facut, raspunsul a venit sec: domnul Silviu Escu. Tanti si-a continuat drumul spre ceea ce eu am presupus a fi o toaleta, iar spre drumul inapoi catre birou, impiedicandu-se la propriu de unul din minioni ce statea lungit si CUMINTE fix de-a latul holului, direct pe pardoseala, a mai avut o incercare de dialog : “Aveti programare, sunteti asteptati?”. Sincer, la intrebarea asta am inceput sa caut camerele ascunse, numai ca nu m-am putut decide care sa fie replica.(1. Asa ne petrecem noi timpul liber in familie 2.Pe o vreme asa frumoasa, noi am fi vrut sa ducem copiii in parc la joaca, dar ei au insistat sa venim aici. Putem sa le aratam cinci minute cum e in biroul unui notar?). Deci pina am analizat eu replica perfecta, tot Manzel a raspuns frumos si corect ca la carte, adica civilizat.

A intrat tanti in birou, cumintenia celui intins pe jos a luat sfarsit. S-a asezat invers pe scaun si a inceput sa bata cu picioarele in usa de care era rezemat scaunul. Multiplicam cu doi. Maimuta vede, maimuta rade, maimuta face si ea. Struneste, Alexutza, doi copii de doi ani fortati sa stea imobilizati aiurea! (prefer sa le captez atentia si sa le fac entertainment cu jucarii noi si carti de colorat inauntru, cand Manzel poarta discutiile, nu vreau sa imi irosesc munitia).  Aceeasi tanti iese si evalueaza situatia : “Parca s-a mutat gradinita aici! Astazi toata ziua au fost aici copii”. Manzel tace si zambeste, eu m-am decis de la replica trecuta ca mai bine mi le inghit in sec ca sa nu ne enervam aiurea cu totii, numai GremLinul salveaza onoarea familiei, intinzandu-i artistic degetul mijlociu si spunandu-i inocent: “Uite, vezi, am pansament!”

Din pragul bucatariei le zic Gremlinilor asa: “Domnilor, duceti-va la tac’tu si invitati-l la masa”. Din fundul casei se aud doua voci.

M: “Tati, vrei sa mergi la masa sa mananci mancare?” (sa fi fost fata, probabil ar fi clipit si des din gene)

L: “Tati, hai du-te la masa!” (Manzel a dat semne ca se executa ordinului, altfel Luca ar fi adaugat “Acum! 1, 2, 3… “)

Acum ceva timp, intr-un moment de paranoia, ma plingeam la Manzel: “Vai-of-valeleu, gremlinii nostri nu vorbesc, de abia spun doua cuvinte… Si uite, am vorbit cu Popeasca, al ei, care e nascut in aceeasi perioada cu ai nostri, cica deja recita poezii!” (De atunci, cum era si firesc, am evitat sa mai vorbesc cu Popeasca, ca sa nu ma mai indispun).

Azi gremlinii isi suna bunica. “Gremline, ce mai faci tu, ce mai zici tu mai draga?”, intreaba mama soacra. Si gremlinii raportul: “Luca man’ca ou. Mihai man’ca paine. Tata bea cafea. Mama bea [si aici gremlinul face o pauza grava]… al-cooooooool”.

De ce sufla gremlinul in abajurul lampii?
I-a spus ma-sa ca daca pune mana, il frige becul.

Ies cu gremlinii in parc. Vedem un dog german, astia micii imediat: “ham-ham”. Vedem o pisica, astia micii: “miau-miau”. Vedem o veverita, astia micii: “ta-ta”. Vedem un labrador, astia micii: “ham-ham”. Vedem o rata, astia micii: “mac-mac”. Vedem un soricar Patrocle, astia micii : “miau-miau”.

Ii chem din pragul bucatariei sa le fac prezenta si nu-mi raspunde nici unul. Insist cu apelul, nu se prezinta nimeni la post. Beau o dusca de cafea, de imbarbatare, si pornesc dupa ei. Nu se aude nici o hlizeala, nici un scartait de dulap pe care nu au voie sa il scotoceasca.

I-am gasit in baie, in spatele usii inchise, aplecati amandoi deasupra toaletei. Fiecare cu cate o perie in mana luau apa din wc si stropeau masina de spalat…

– Bai ucenicii lui Creanga, nu-l mai imitati atata pe popa Daniel! Acum inteleg eu de ce imi dadeati cu mopul pe perete!

Am observat zilele astea o noua moda: diploma de absolvire, toga de absolvire, ceremonie de absolvire pentru piticania care si-a incheiat anii de gradinita.

Inteleg serbarea de sfarsit de an. Inteleg ca parintii pling de emotie si cand mi-o veni randul sper sa nu constat pe pielea mea ca lacrimile astea sunt ceva inevitabil precum durerile nasterii…

Dar sa imbraci copilul intr-un cearceaf si joben a la Harvard… why the face?!? Vorba lui Manzel, a carui voce era extrem de serioasa si grava cand a rostit-o: cumva trebuie sa se faca deosebire undeva. In ziua de azi ce mai e facultatea, toata lumea face o facultate si are diploma. Liceu? Toata lumea ia cumva bacul si are diploma de bac. Scoala generala? la fel, toata lumea are… Deci in conditiile astea de egalitate, era normal ca stacheta sa fie data de gradinita. Sa fie, domnule, cerinta la angajare, la fel precum cazierul 🙂 Si sa nu fie acceptate decat certificatele emise de gradinite autorizate.

Inca nu mi-e clar ce valoare are un asemenea certificat si pentru cine. Pustii nici macar nu inteleg ce scrie pe hartia aia, majoritatea nici nu stiu sa citeasca. In plus, nu cred sa dea vreun examen sau vreo proba ca sa obtina certificatul. Sau ma rog, ce probe pot sa dea la varsta aia ? Au ajuns sa spuna o poezie, sa cante “o ratusca sta pe lac” si sa se invarta de 2 ori si gata sarim cu certificatele?

Si cand te gandesti ca sistemul meu de recompense este ceva de genul “faceti x/y/z lucru si va las pe voi sa dati cu mopul/ sa puneti hainele in masina de spalat/ sa puneti la locul lor farfuriile din masina de vase”… perspectiva urmatorilor ani presarati cu certificate si diplome pentru orice fleac imi da fiori.

… se cunosc atunci cand minionii gemeni din dotare fredoneaza Metallica. Oare la trei ani vor sti deja versurile la AC/DC “Who made who”?