Am pornit cu noaptea-n cap, cu autocarul spre Hermannstadt. La al doilea cantat al cocoşului, toată lumea în afară de şoferi ori dormea, ori moţăia. M-am trezit din motivul binecunoscut de părinţi: motorul se oprise de prea mult timp şi creierul nu mai înregistra sunetul de călătorie. Ne oprisem la ceva semafor/ coadă- lucrări pe traseu. Auzeam cum şoferii parcă discutau cu un localnic, prin uşa deschisă: “- Se pun piloni, se face, se drege -Mno, păi asta nu mai are moarte!” Eu, curioasă pe unde om fi, m-am şi uitat repede pe harta PoGo: nici un spawn, dar totusi am văzut o arena şi am apucat să îmi las acolo un pokemon. Ultimul pokemon pe care o sa il mai pot lăsa probabil la Selfie Dedulesti. Ce bine că pe acolo acum trec mai mult autocare si camioane! Restul lumii “bune” o ia pe autostrada noua, aşa că sper să nu mi se întoarcă acasă prea curând pokemonul.
Când îi mulţumeşti unui sibian, îţi va răspunde aşa: “Cu drag”. E o deosebire de nuanţă faţă de “Cu plăcere” al bucureştenilor. (Am testat o zi întreagă, cerând şi primind ajutor)
Am, în sfârşit, o ie din Marginime. Aşa cum mi-am dorit: motive româneşti, tradiţie locală, în plus şi o istorie personală. Da, nu e lucrată manual, dar e perfectă pentru mine, în etapa asta.
Cu mintea odihnită, am văzut nişte pluşuri pokemon şi imediat am schiţat cel puţin 3 proiecte. De la o perna de copil in forma de cap Pikachu, am ajuns la Bierchaku-Oktoberfest personalised costumed Pika sau poate un costumed Pika cu ocazia 10th anniversary PoGo event. Aceeasi perna-plus sub forma de Eevee am si transformat-o în geanta Safari. Şi sunt sigură că, odată ce mă apuc de cusut, o sa mai îmi vină şi alte idei. Iar gremlinii, care acum desconsideră proiectele mele, vor fi primii care vor zice “nu!” cand eu voi vrea sa-l fac cadou pe Bierkachu (ca doar sunt păţită)
Aş vrea să învăţ să nu îmi mai fie ruşine că am imaginaţie. Dacă nimeni altcineva din jurul meu nu vede toate posibilele transformari cand se uita la un pluş simplu, asta nu înseamnă că am eu un defect de fabricaţie 🙂 La fel, dacă nimeni din jurul meu nu îşi imaginează întâmplări şi nu caută poveşti pornind de la vederile/cărtile poştale din PoGo, asta nu înseamnă că sunt nebună.
Mi-am dorit foarte mult să ajung la Muzeul Ţăranului Român în săptamana iei. Îmi făcusem temele, îmi notasem ce expoziţii/ colecţii vor fi prezentate, îmi luasem la mine rochia si ia de sărbătoare. Era planificat sa merg cu mama, dar a fost val de caldura. Intre a merge singură la un eveniment rar pentru mine şi a merge cu mama şi Fratello la Moşie, nu am stat pe gânduri. La Moşie am fi stat pe terasă, dar planurile ne-au fost schimbate de nişte viespi care au decis să îşi facă cuib în ventilatorul cu care am fi răcorit terasa. Prin urmare ne-am mutat la umbra nucului, la o cafea si o masă de prânz încropită din ce s-a găsit. Acolo, la Moşie, am prins un Glameow de gen feminin, pe care l-am şi botezat imediat “Ţonţonica”, în memoria pisicii care se ţinea după tata oriunde mergea el prin curte. (Scurt moment publicitar de şters ochelarii de apă).
