Imi scrie mama mea mail:

“ … trebui si unsa si intretzinuta  putin [despre masina de cusut]

cred ca ai observat ca incerc  sa scriu conform noii ortografii  “.

Se apuca Alexutza sa citeasca din nou mailul, sa vada cum a aplicat mama noile reguli ale Academiei; ma gandeam la ” niciun”, “nicio” in loc de vechile “nici un”, “nici o” si imi dadea prin minte ca mama oricum scrie legat din oarece pricini legate de tastura…

Cand dau cu ochii de  “intretzinuta” cu “tz” ma apuca rasul si imi zic: “iete domnule, daca maine invata si ortografia moderna cu k… am inkurkat-o, c m fk ?!? “

Cautaram de dimineata o anume hartie. Hartia era intr-un plic, iar  plicul  l-a luat Manzel de la posta, personal, acum o saptamana.

Am cautat mai intai in toate locurile din casa in care Manzel obisnuieste sa lase hartii importante (acte, chintante, facturi). Negasind nimic, am trecut la intorsul casei pe dos in portiunea Alexutzei. Nimic. Ba mai mult, Alexutza incepe sa pretinda ca nici macar nu a vazut hartia cu pricina; nu stie nici cum arata, d’apoi sa o mai fi primit de la Manzel. Se revine cotrobairea spatiului lui Manzel. Desigur, fara rezultate.”Daca am face si noi ordine odata, ce bine ar fi! ” zise Alexutza. Din greseala, careva se uita in dosarul-arhiva, acolo unde actele sunt frumos clasate si etichetate.

Desigur ca, dupa un sfert de ceas de cautari aiurea, atunci cand gasim hartia in ordine, pusa la la locul ei printre acte, suntem… dezamagiti!! dezamagiti  de faptul ca am fost si noi in stare odata in viata sa facem ordine. Nu stim cand ne-o fi apucat vrednicia, dar stim ca daca am fi stat potoliti, am fi gasit hartia in primele 10 secunde.

Azi dimineata, dupa cum povestii ceva mai jos, ies din casa pe cont propriu si intreprind urmatoarele actiuni:

– apas pe clanta, dau sa ies, ma lovesc cu capu’n usa

– intorc cheile in yala, o data, de la dreapta la stanga

– repet pasul unu: apas pe clanta, dau sa ies, ma lovesc cu capu’n usa

– intorc cheile in yala de 2 ori, in sensul acelor de ceasornic

– apas clanta, ma dau doi pasi inapoi, ies pe usa afara din casa.

Nu mi-a picat rangul, dar cum nimeni n-a remarcat eforturile mele… trebuia sa indrept cumva lucrurile. Strig la domnul Sot sa se grabeasca. Vazandu-ma gata inaintea lui, Manzel se zapaceste, iese din casa si trage usa dupa el. Amu’ se vede treaba ca specia masculina se zapeceste in fata femeii numai inainte de casatorie;  caci dand ochii cu mine, domnul Sot nu pica in reverie, ci se trezeste din zapaceala si imi arunca in 5 secunde un tir de intrebari:

– Cheile mele….?!? Da-mi cheile, te rog. Le-ai scos din usa, nu? Cum, frate, le-ai lasat usa atunci cand ai descuiat usa? Ai iesit din casa fara sa iei cheile?

Daca Manzel pe timpul acestor 5 secunde ar fi pastrat un ton calm, as fi bufnit in ras. Dar vedeam io asa o vena umflandu-se in coltul drept al tamplei si zvacnind din ce in ce mai repede (de as fi fost regizor de film, ar fi fost si cu sonor, ca in filmele de groaza). Simtul de conservare ma indeamna la tacere…

Etapa 2: realizand ca a inchis usa de la casa cu cheile lasate in yala pe dinauntru, Manzel imi cere dublura mea de chei din geanta. I le dau, nu inainte de a-mi recapitula situatia:de partea usii unde stam noi, avem nu clanta, ci un maner special conceput a.i. sa nu poti deschide usa fara chei. De cealalta parte a usii, avem cheile in yala. Si data fiind orice yala, aceasta nu se poate deschide decat de pe partea in care sunt cheile…

TEOREMA:  in momentele de panica/criza, barbatii nu sunt rationali si vor sa vada cu ochii lor demonstratia faptului ca nu sunt capabili sa realizeze lucruri imposibile de realizat pentru muritorii de rand.

Etapa 3: Previzibil, Manzel se enerveaza in fata usii care nu cedeaza. Evident, numai nevasta e de vina. (pe fundal, zgaltaieri de usa si impresionism ieftin. usa nu cedeaza in fata unor prosti ca noi- si vorbesc in dreptul meu, desigur)

Ne hotaram  (eu propun, musiu decide) sa mergem dupa un lacatus. Pe principiul ca “4 maini explica mai bine decat 2”, intraram impreuna la administratia blocului. Dintr-un singur deget indreptat spre yala, administratorul a inteles situatia si ne intreaba zambind in ceha lui la ce apartament stam, ca nenea lacatusul vine in 10 min.

Etapa 4: Vena lui Manzel (aia de la tampla) se destinde cand interpreteaza zambetului administratorului: “Cati ca voi…. ! ”

Sarind peste etape inutile, iata-ne ajunsi inapoi in sufragerie, cand Manzel propune: “daca tot ne-am anuntat sefii ca venim la 10… am mai avea timp de o cafea, nu?”. Gata, in sfarsit pot sa dau drumul hototelor de ras!

Cat o stat cu noi, in ultimele 2 luni, Sorana ne-a obisnuit cu narav prost (si’apoi cu dintr’astea se deprinde omul cel mai usor).  Pornind de la lipsa spatiului de cazare care a facut ca tabara Soranei sa se instaleze in camera cu kitchen corner si adaugand mult bun simt  din partea Soranei, avem ca rezultat o cafea de dimineata zilnica  a la Sorana. Este cafeaua din reclamele tv…perfecta!

La doua zile dupa plecarea Soranei, iata ce discutii purtam pe messenger:

sorana: si cu cafeaua care se sacrifica sa o faca?
alexutzova:  uuh, pui problema gresit
alexutzova: mai bine ai intreba: care se sacrifica sa o bea!
alexutzova: azi am facut-o prea dulce, ieri prea  tare…
alexutzova: maine ii dau ceai si ii zic ca a mucegait cafeaua

Era timpul de o boacana. Asa ca de ce sa nu se intample taman intr-o zi predestinata, adicatelea martea spre exemplu.

In prezenta domnului Sot nu catadicsesc sa imi deschid usile singura. Obicei prost, invatat de la Musiu Mau, motanul meu de pe vremurile cand eram domnisoara. Mo nu stia sa deschida usile decat noaptea, cand se trezea izolat de restul “lumii bune”. Pe timpul zilei se uita lung la tine (var’su a  jucat in Shrek) si se miorlaia pina cand tu, omul, fiinta superioara, ii deschideai usa (cu tot cu onoruri)  lui, animalului cu creier cat o nuca.

Asa si eu, intocmai ca si Mau. Tre’ sa plecam dimineata din casa: ma proptesc in fata usii de la intrare, iar Manzel imi deschide usa. Tre’ sa ies din bloc:  il asteapt pe Manzel sa vina sa se opinteasca in usa cu amortizor. De vreo doi ani incoace, spectacolul asta a devenit obisnuinta. Ehe…. pina azi!

Azi ca niciodata sunt gata de plecare inaintea lui Manzel. Eram imbracata, cu paltonul pe mine, in timp ce Manzel… se pieptana. (asta da schimbare de roluri!). Si ca schimbarea de roluri sa fie pin’ la capat, am facut si eu ce face Manzel cand sta dupa nevasta-sa : am iesit afara pe holul blocului, ca prea ma incingeam cu paltonul pe mine inauntru! Aceasta a fost actiunea care ne-a dat dimineata peste cap.

Pentru ca eu sa ies din casa, a trebuit sa invart cheia in usa, sa apas pe clanta si sa sa trec pragul usii. Manzel ma vede in hol, tzop dupa mine, trage usa si cand da sa imi deschida usa de la intrarea in bloc intreaba nedumerit:

– “Cheile mele…?”

– “Dragul meu…. acolo unde ti le-ai lasat”, ii raspund senina.

-“Cum, nu le-ai scos din usa cand ai iesit ??????”

La poarta Cetatii, Batranul ii astepta.

Ii astepta cu Rabdarea Eternitatii, stiind ca doar timpul recupereaza distanta dintre generatii

Photo source: http://www.flickr.com/photos/levyfulop/

… Asezat pe banca, mi-l imaginez pe tata. Asteapta un suras, o poveste, o stire de la noi. Dar noi trecem pe linga, in viteza, grabiti… ignorand o banca goala.

In fiecare culoare din acest tablou descopar o amintire, o idee, un sentiment. Sunt frunze care au sa cada si ele in curand, la fel ca cele deja moarte… Iar atunci cand copacii vor ramane dezgoliti, vom observa mormanul de frunze. Vom lua o grebla, ne vom opri si le vom aduna. Mai apoi, obositi, ne vom aseza in sfarsit pe  banca si vom sta la sfat cu ai batrani.

(#incercari literare)

La simptomul “nu se aprinde becul cand ma joc la intrerupatorul de lumina, decat dupa a 10-a incercare”, barbatul casei pune diagnosticul: “trebuie schimbat intrerupatorul”.

Bun. Sa vedem pasii urmati de Manzel:

1. Mergem la Globus, luam intrerupator nou.

2. Desfacem intrerupatorul vechi, constatam ca cel nou nu se potriveste in locul celui vechi.

3. Ne intoarcem la pasul 1.

4. Din perete ies 3 fire. Incepe epoca combinatiilor. Prima incercare: de la intrerupatorul de lumina din dormitor aprindem lumina pe hol. Constatam in acest caz concret ca lumina din hol se poate stinge si din hol, dar de aprins, numai din dormitor.

5. Aflam ca o alta combinatie de fire la acelasi intrerupator din dormitor porneste ventilatorul din baie…

6. Desigur, exista si o combinatie in care nu se intampla nimic… mortua est totul. Trecem astfel la pasul 7.

7. Ne gandim sa rezolvam problema metodic, ca inginerii. Cu ajutorul surubelnitei electrice aflam care este firul cu plus, il notam cu o linie (traiasca markerul!). La reluarea combinatiilor posibile (pe care nu le recapitulam pe hartie, ci le experimentam din nou in practica), nu aflam nimic nou: fie aprindem lumina din hol, fie pornim ventilatorul din baie… dar becul din dormitor nu produce lumina si pace!

8. “Have you tried to turn it off and on again?” (IT Crowd).  Asta e prima intrebare din partea IT-istilor cand esti in criza, crezi ca ai incercat tot posibilul si cand tot nu reusesti sa repari bug-ul… apelezi in cele din urma la ei.

9. Il intreb pe Manzel (eu- de sex feminin, el- de sex masculin) daca… a verificat becul inainte de a se apuca de meseria de electrician- chiar daca becul este ergonomic, cu durata de viata de 10 ani conform instructiunilor/ reclamei de pe ambalaj…

Mi-ar fi placut sa stiu daca printre combinatiile lui Manzel la firele de lumina exista vreuna care aprindea/ stingea lumina la vecini.

Unul dintre lucrurile in comun pe care eu si Manzel le avem in comun la locurile de munca este evenimentul intitulat “Vizita clientului”.

La Manzel in open space HR-ul anunta: “Guys, tomorrow there is a visit from customer”. Reactii din partea IT-istilor: “Customer safari… cool.. we, like little monkeys that we are, we’ll try to behave and not scare them off… Will they give us candies?”

La mine scenariul incepe tot cu HR-ul care se adreseaza doamnelor si domnilor contabili: “Hello, I would like to inform you/ I need to inform you tomorrow we have a visit from our client”. Alexutza de colo, repede se baga in seama: “Customer Safari you mean?” Proasta, proasta inspiratie… Mi-am atras priviri certarete: “aaaa? ce are de’a face jungla cu anuntul asta? Esti dusa sau ce?” . Tac. Las colegii sa puna intrebarile lor: cine e clientul, de ce vine in vizita, ce treaba are cu noi… Peste jumatate de ora avem sedinta cu team-leaderul, sedinta in care timp 10 minute (cronometrat) ni se explica ca blugii sunt interzisi (iar cine vine in jeans este trimis acasa:D), iar ni se explica ce e ala “dress code”, fara mancare pe birou, fara hartii pe birou, fara haine pe spatarul scaunului, …. etc. Cred ca asa se pregateau si vizitele de lucru comuniste.

A doua zi, nici unul dintre Customeri nu a pornit in deplasare, au stat naibii potoliti in banca lor 🙂

Amu ceva timp, avusesem proasta inspiratie de a-mi denumi blogul “Invalid user ID”. De atunci Gogu (google), cu sistemul lui de indexare, imi aduce in pagina musafiri unul si unul, cu intrebari pe teme de “cum sa faci id”. Intrebarea pusa gresit nu are cum sa aduca un raspuns corect. Cum spunea Dinica intr-un film: “Mana intinsa care nu spune o poveste, nu primeste nimic”…

– Nu stiu sa fac id
– ok, ce fel de id?
– id de messenger
– bun, ce messenger?
-aaaaa….messenger (stii ce e aia sau nu)?

Mda, greseala mea ca m-am bagat in seama.

Ultimul comentariu primit: “incerc de 3 zile sa-mi fac id si nu reusesc”. Oricat mi s-ar rupe inima de mila pentru oamenii aistia, io orzul pe gaste nu stric.

In perioada zilelor de non-vacanta, ritualul cafelei se prezinta astfel: Alexutza face 2 cani de cafele, una pentru ea, alta pentru domnul Sot. Manzel isi bea tacticos bautura in timp ce se invarte prin casa, pregatindu-se sa plece la serviciu. Alexutza pune deoparte si pastreaza. Manzel isi termina cafeaua lui si incepe atentatele catre cafeaua Alexutei. Daca Alexa are nevoie de ceva de la Manzel, atentatele teroriste se transforma in negocieri.

La ordinea zilei in saptamana aceasta: Lasat sot singur si plecat-am acasa la mama. O numesc eu vacanta. Manzel se adapteaza: dimineata face doua cafele, una pentru el si alta pentru mine. Dupa ce isi termina de baut cafeaua lui, se sacrifica si lichideaza si portia mea. Stiind ca mi-am mutat aproape toata colectia de cani in Brno, am intrebat ingrozita: “Da’ canile de cafea le speli ?!?”