Cam acum un an compusesem cea mai meseriasa felicitare din viata mea. Am pus patima, am pus suflet… si cum eu eram in Cehia, iar destinatarul in Romania, am pus-o la posta. Nu a ajuns la destinatie. “Nu a fost sa fie”, mi-am spus la vremea respectiva, cu adanca mahnire in suflet fata de risipirea talentului meu creator.

Astazi ma trezesc ca am de trimis poze si felicitari de Craciun acasa, la mama. Pun adresa frumos pe plic, destinatia terminandu-se in ROMANIA (scris cu litere mari, de tipar, ca pt. miopi).

“Ce mare lucru sa te duci la posta si sa lasi o scrisoare?”

Din spatele geamului de la ghiseul postal: – dobri den

Eu, politicos: – dobri den. Si inmanez plicul, cu adresa la vedere.

De dupa ghiseu, turuiala: – blabalablabal

Eu: Nerozumim

Postarita: Italí?

Eu: – Pardon?

Postarita: – Italie? si, aratand cu degetul catre destinatia scrisa pe plic: Italie?

Eu: No, Rumunsko (rolling eyes)

Sub scrisul meu cu font de 20 “ROMANIA”, postarita scrie o erata: “Rumunsko” .

Nu stiu cine a inventat groaznica ipoteza conform careia in perioda de Ježíšek  (la cehi vine Micul copil Isus, nu Mos Craciun) toata lumea intra automat in starea de darnicie.

Ma plimbam in dupa amiaza aceasta prin centrul Brno, ca de obicei: adica intr-un stil aerian, cu mintea brambura si gandul hai-hui. Aud din fata mea tipete disperate de salut… eu: nici o reactie. Adresarea era in limba locala, prin urmare creierul meu procesa: nimeni cunoscut mie nu mi-ar vorbi cursiv in ceha. Observand insistentele persoanei de a comunica cu mine (mde, si-a gasit, tocmai cu mine!), m-am oprit si am rostit un “Nemluvim cesky” (se traduce literar prin “nu vorbesc ceha” si indirect prin “n-am chef de tine, lasa-ma dreaq in pace: dintre atatia trecatori pe strada, 99% sunt cehi iar tie tocmai pe mine iti casuna?).

Tipa care pina adineuri imi recita inflacarata in ceha poezia ei,  are un moment de stop – atata cat sa schimbe banda la magnetofon: “Do you have some money? I need 20 crowns for the train…” si asteapta, cu o privire tampita, feedback-ul meu. Timp de cateva secunde am masurat-o cu privirea din cap pina in picioare si apoi am dat rezolutia : “Sorry, no, I don’t like your story”.

A bufnit in indignare, precum o locomotiva, dand ochii peste cap: strainii astia…

Guide for American Business men who travell to Czech Republic: – Chapter Telecommunication:

“Country code 420 + number
To U.S. from Czech Republic: 001 + number”

 … and my question is: and what number should an american dial to U.S from a different country than CZ?

Cine n-are batrani, sa-i cumpere. Bunicul meu, cu o seriozitate desavarsita in tonul lui glumet, avea grija sa completeze: “… si cine-i are, sa-i dea pe degeaba”.

Dupa ce am dat cu capul prin viata, incolo si-ncoace, incepui sa ma destept : este indicat/ necesar sa frecventezi si batranii altora; accesul la intelepciunea lor e gratuit, ca doar  iti sunt dati “pe degeaba”.

Prin urmare, daca aveti batrani, nu ii tineti inchisi in casa. Mi-a luat zece ani ca sa inteleg ca parintii nostri nu sunt atat de prosti/ naivi/ inapoiati/demodati/ deconectati de realitate precum ii credem noi.

 Mosu’ asta Niculae este… mos batran si plin de farmec(e). Nici astazi nu pot sa imi imaginez prin ce minune reusea mama sa ma convinga sa imi lustruiesc toate perechile de pantofi, nu numai ghetutele pe care le purtam in perioada de iarna. De nuielusa din cizme nu mi-a fost niciodata teama, ca doar eram copchilu’ mamei drag; si cum puiul ciorii e intotdeauna cel mai frumos si cel mai cuminte, chiar puneam la indoiala sa se fi inventat asa ceva…

Pe masura ce am crescut sau pe masura ce m-am golanit (caci asa imi mai spunea tata prin adolescenta), fie din neglijenta, fie din nepasare, fie din diverse alte cauze, am inceput sa risipesc din sarmul acestei sarbatori. Ca Mos batran ce este, Niculae a avut rabdare sa imi vina mintea inapoi la cap… si pentru asta de fiecare 6 decembrie, de cativa ani multi si buni incoace, imi aduce cel mai frumos dar: exemplul de bunatate al prietenei mele Nicoleta.

Nicoleta asta, de ziua numelui ei, nu stiu daca a primit de la noi, muritorii de rand, vreun cadou cat de cat potrivit dorintelor ei. (De obicei cam toti incepem cu intrebarea  “Oare ce cadou sa ii iau lui X de ziua lui” si terminam prin a cumpara “ceva acolo”). Dar de Sfantul Nicolae, ea e singura care are grija de noi toti ai ei (prieteni, colegi, etc); cele mai atente cadouri de Mos, eu una de la ea le-am primit.

L-am redescoperit pe Mosu’ Nicolae. Nu-l mai astept la ghete de cand am zburat de la mama de acasa. In schimb pentru mine Mosul s-a intruchipat in Nicoleta – cu tot cu bunatatea si inima lui mare. 

La multi ani si sa traiesti!

… la perioadele aferente experientei intr-o anumita companie, sa scrii April 2k – June 2k3.

Dincolo de banc, exemplul e cules din realitate.

Atat pentru mine, cat si pentru Manzel, diminetile sunt cele mai provocatoare momente ale zilei. Pina cand e gata cafeaua, ne intretinem cu diverse intrebari menite sa ne tina atentia treaza (sa nu adormim la loc).Astazi ghicitoare zilei a fost:

– Manzel, unde zboara ratele cand migreaza in tarile calde?

Si Manzel a raspuns (falfaind din brate): – In aer!

“Galagia vrabiilor” pe limba mea inseamna vorbaraie de muieri. Nu o gasesc deloc poetica, astfel incat sa o inalt la rang de “ciripit”.

Ca sa starnesti galceava, tot ce trebuie sa faci este sa le arunci niscaiva firmituri de paine. Intr-un birou populat cu angajati feminini, aruncati intrebarea “Si, fetelor, ce ati mai facut voi de mancare, ca eu nu mai stiu ce sa mai gatesc?”. Eu una, niciodata, dar niciodata la asemenea intrebare, nu mi-am facut auzit raspunsul: “GOOGLE SEARCH!!!!!!!”. Eu stiu ce vreau sa mananc. Eu stiu ce imi place sa mananc. Eu nu ma apuc sa gatesc dupa gusturile colegelor de birou, fiindca nu am gustat mancarea pe care o fac ele si, in orice caz, prefer sa ma iau dupa cartea de bucate sau dupa mama. Mi se pare lipsit de logica sa intreb “tu ce ai mai facut ieri de mancare”, pentru ca sa stiu “ce sa gatesc eu diseara”.

Uneori e amuzant sa vezi vrabiile astea glasuind la cel mai mic impuls primit: o vrabiuta tocmai a primit o invitatie romantica la cina. Impartasirea stirii catre stol se termina cu ghicitoarea: oare dupa 4-5 ani de convietuire o va cere de sotie? Subiectul se dezvolta pina la epuizarea tuturor detaliilor legate de organizarea cununiei, desi fata asteapta/spera/ se roaga de mai bine de un an sa fie ceruta; nu stiu cum se face, intotdeauna intervine cate ceva in calea fericirii ei. Amu’ nu stiu ce ma face totusi sa ma gandesc ca omul de a dat telefon a intrebat-o pe vrabiuta ceva de genul:”Ai chef sa iesim in seara asta undeva, sa bem ceva?” . (mde, dupa mintea femeilor, sticla de vin la care se gandea amicu’ nu poate fi decat in fata lumanarii, iar muzica de pe fundal nu e muzica de lautari, ci un violonist sensibil si rafinat).

Imi amintesc cu tristete: Acum 2 ani, dupa 4-6 ore de petrecut intr-un autobuz de Alba cu “best of manele” si satra de manelisti, NU am murit. Am rezistat eroic, comentand versurile, iar la destinatie am devenit imuna pe viata la tot ce inseamna manele. Si tot cand am coborat din autobuz am intrebat: “Doamne, oare mai exista ceva pe lume care sa faca concurenta manelelor?”.

Depinde de cultura, in unele CV-uri te poti astepta sa gasesti diverse citate pe post de Motto reprezentative.

Astazi am zambit: “Be like a diamond, precious and rare; Not like a stone, found everywhere”. I-as raspunde cu “Fratele meu orb mi-a aratat ca nu exista Soarele; este o inventie a celor care vad”.

Astia de la IT, de fiecare data cand le deschizi usa sa le reamintesti a tz-ispea mia oara de problema ta, ti-o taie scurt inainte de “Buna ziua” al tau cu un “NU STAU DEGEABA!” (variatie: “Ma vezi pe mine ca stau?”).  Mda, da importanta afara din ei. Uneori regret ca nu am deschis tickete de genul “mi se blocheaza mouse-ul”, cand de fapt trebuia sa il curat ca sa functioneze properly.  

La sfarsit de aprilie, Manzel si-a upgradat calculatorul. Piesele de la compu’ vechi, in buna vointa lui imensa, le-a pasat la mine in workstation. Toate bune si frumoase, dar noul meu PC upgradat rage ca un tractor. Timp de 5 luni am auzit promisiunea “il desfac in week-end sa vad ce are” [ticket status: investigate]. Dupa ingroaparea tuturor sperantelor, acum 2 saptamani (dupa mai bine de 4 luni de la deschiderea ticketului) a venit rezolutia “trebuie luat inca un ventilator”. Dupa inca o saptamana de cugetat la problema mea tehnica, noua solutie data se schimba din “ai nevoie de ventilator” in “ai nevoie de carcasa noua”.  

 Si totusi faptul ca s-a gasit o solutie la problema mea are urmatoarea justificare: in ultimele saptamani am inceput sa dau drumul la calculator taman cand pe Manzel de abia il luase somnul.  

Morala: Si IT-istii sunt oameni, prin urmare si ei trebuie sa fie motivati.